Uncle Joe & Uncle Sam„Uncle Joe” este diminutivul, termenul de alint conferit de americani şi britanici în timpul celui de-al Doilea Război Mondial lui Iosif (Joseph-Joe) Vissarionovici Stalin. Timp de vreo trei ani, sovieticii lui Stalin au fost singurii care s-au bătut cu nemţii în Europa (de fapt, nu chiar singurii, pentru că mai luptau ca disperaţii, dar cu mai puţine rezultate, şi partizanii iugoslavi) şi propaganda anglo-americană trebuia să mobilizeze şi să susţină acceptul opiniei publice pentru alianţa şi ajutorul material substanţial pe care îl dădeau Uniunii Sovietice (entitate care, prin sistemul său socio-politic, era, de fapt, duşmanul natural al capitalismului şi democratiei anglofone). Efortul făcut de URSS în război se vede cel mai bine în cifre: au murit 25 de milioane de sovietici, 8 milioane de nemţi, 450 de mii de britanici şi 420 de mii de americani). Astfel, imaginea lui Stalin, acel uncheş brunet cu ochi oblici, pomeţi înalţi, păr scurt şi des şi formidabila mustaţă neagră, apărea frecvent în presa vestică ca un personaj pozitiv, unchiul de la Moscova care luptă cu noi şi pentru noi, nu ca dracul cu care te faci frate că să treci puntea, cum era, de fapt, situaţia din punctul anlgo-american de vedere.  Cine ştie, poate în ciuda frecuşurilor actuale dintre Rusia şi Vest, la un moment dat vom auzi pe CNN şi BBC despre Uncle Vova (de la Vladimir), amicul nostru de la Moscova în lupta contra vreunui alt „bad guy”.

Am citit recent o carte grozavă despre Uncle Joe, Conversations with Stalin (nu cred că este tradusă şi în romană) scrisă în 1962 de Milovan Djilas, unul din comandanţii partizanilor iugoslavi, care în 1944 şi 1945 a fost unul dintre principalii emisari şi negociatori ai partizanilor iugoslavi cu sovieticii. Djilas, un sârb-muntenegrean înalt şi frumos (una din impresiile mele din Belgrad a fost că sârbii îţi vorbesc de sus, dar asta numai pentru că sunt în medie cu 10 cm mai înalţi decât restul lumii), s-a facut comunist  în anii ’30, pe timpul studenţiei, a devenit ilegalist, a luptat eroic contra nemţilor şi fasciştilor locali şi a reuşit performanţa de a fi băgat la puşcărie politică atât de autorităţile regale (1933-1936) cât şi de cele comuniste (1956-1961). A rămas dizident până la batrâneţe, dezicându-se în cele din urmă de convingerile comuniste ale tinereţii. A murit la 84 de ani, după ce a asistat la războiul care a dezintegrat  Iugoslavia în anii ’90, pe care, de altfel, l-a şi anticipat în scrierile sale, fiind un critic vehement al lui Miloşevici. Nu a mai prins bombardamentele NATO din 1999 asupra Serbiei; cine ştie dacă nu şi-ar mai fi schimbat încă o dată părerile.

Djilas l-a întâlnit prima dată pe Stalin în Martie 1944, ca şef al primei delegaţii a partizanilor la Moscova. Cum a ajuns la Moscova, atunci, în timpul războiului, e o poveste în sine, luând o traiectorie sinuoasă facilitată de britanici, via Italia (care deja capitulase în faţa Aliaţilor), Egipt, Teheran. La Moscova a fost tratat cu mult respect, cu mâncare bună, bilete la cinema şi la teatru, dar a trebuit să aştepte două saptămâni până să fie chemat (brusc) să-l întalnească pe Stalin la Kremlin. Aceasta era una din caracteristicile principale ale modului de a relaţiona al lui Stalin. Nu avea nimeni idee ce e în capul său, te lăsa să fierbi în suc propriu şi apoi îi era uşor să-şi impună poziţia în faţa unui interlocutor deja vlăguit de aşteptare. Ceea ce l-a frapat iniţial pe înaltul iugoslav era cât de scund, burtos şi neimpozant era, de fapt, Stalin. Scundimea pare să fie o trăsătura definitorie pentru marii dictatori (gândiţi-vă la Napoleon, Ştefan cel Mare, Prince, Ceauşescu şi or fi şi alţii) – probabil că are ceva de-a face cu faptul că au antrenament de mici copii în a da din coate că să fie văzuţi, sau poate pur şi simplu micimea la trup îţi conferă un control neurologic mai bun asupra extremităţilor şi ulterior asupra subalternilor.

De fapt, toţi cei din Comitetul Central şi Politburo, acel grup restrâns care hotăra totul în URSS, erau scunzi, undeva în raza şefului. Grupul de putere era atât de restrâns încât, practic, se rezuma la doi oameni, Stalin şi Molotov, care luau deciziile; ceilalţi, Beria,  Jdanov, Dimitrov… le executau. Faptul că Djilas şi partizanii iugoslavi au fost luaţi în serios de Stalin a fost consfinţit la câteva zile de la prima întâlnire, cu o invitaţie la cină cu Stalin, la vila acestuia din afara Moscovei. Cinele cu Stalin erau, de fapt, locul unde se luau deciziile. Cina începea la ora 10 seara şi se termina undeva la 6 dimineaţa. În tot acest timp se mâncau cantităţi uriaşe de carne, iar votca se scurgea ca Volga. Se dădeau pe gât nenumărate toasturi, pentru Armata Roşie, pentru Victorie, pentru unul, pentru altul; la un moment dat, Stalin i-a pus pe toţi să ghicească temperatura de afară şi cine greşea trebuia să dea pe gât atâtea pahare de votcă câte grade a greşit la predicţie (avea umor bătrânul). Stalin nu se îmbăta niciodată (băutura lui favorită era vinul roşu în care turna votcă!). În schimb, invitaţii se faceau mangă negreşit. Se pare că acest tip de chefuri ca metodă de conducere era caracteristic vârfurilor ierarhice sovietice, motiv pentru care tovarăşii miniştri sau prim-secretari ajungeau la serviciu pe la ora prânzului, timp în care subalternii şi deciziile lâncezeau. Interesant, se pare că şi Putin are acelaşi program, atâta că el nu bea; în schimb, se trezeşte la fel de târziu, ca şi când ar fi băut toată noaptea, şi îşi petrece dimineaţa înotând şi tragând la haltere („Newsweek”, 23 iulie 2014); se presupune că marile decizii le ia în timp ce înoată (?!).

Djilas, care iniţial îl privea pe Stalin ca pe un zeu al comunismului, a înţeles treptat că Uncle Joe este într-adevăr un mare campion, dar nu al comunismului mondial (avea, de fapt, o profundă neîncredere în comuniştii din alte ţări, neutralizând şi apoi desfiinţând Internaţionala Comunistă, Comintern-ul), ci al Rusiei şi intereselor sale. Este interesantă relaţia lui Stalin cu evreii. Aceştia au reprezentat, după Revoluţia din Octombrie, elita intelectuală comunistă, dar Stalin i-a „purjat” treptat, astfel încât se lăuda în faţa lui Djilas că datorită lui nu mai este neam de evreu în Comitetul Central. Cu toate acestea, primele guverne din ţări proaspăt comuniste după război, ca România, Ungaria, Polonia, erau compuse în majoritate din evrei şcoliţi la Moscova. Dispreţul ruşilor pentru aceste ţări l-a frapat pe Djilas. Din păcate şi aici figurăm, noi, românii, în mod proeminent: spuneau despre noi că nu suntem o naţiune, ci o profesie (aluzie la hoţie şi corupţie).

După mai multe vizite la Moscova, Djilas şi iugoslavii s-au transformat din mari prieteni ai URSS pe timp de război în mari duşmani pe timp de pace, asta tocmai pentru că iugoslavii nu au fost infrânţi de ruşi, ci au avut propriii conducători, neavând nevoie de import de cadre de la Moscova. Ţin minte cum bunică-mea, care a trăit acele vremuri, povestea despre sloganele anti-iugoslave, ca de exemplu „Tito, Iuda, Trădătorul, care şi-a trădat poporul!”. La ultima întâlnire cu Stalin, în 1948, Djilas şi delegaţia iugoslava erau trataţi cu raceală, filaţi non-stop de KGB şi nu era foarte clar dacă vor ajunge acasă vii. Stalin, pe de altă parte, era deja senil şi, în ciuda puterii sale absolute, era un spectator la lupta pentru putere între acoliţii săi. Ca o concluzie, Djilas ne spune: „…istoria nu a cunoscut un despot mai brutal şi mai cinic decât Stalin. A fost un criminal metodic şi atotcuprinzător. A fost unul din acei rari dogmatici capabili să distrugă nouă zecimi din omenire pentru a «ferici» o zecime”.

Uncle Joe & Uncle Sam

Spre deosebire de Uncle Joe, care e un personaj în carne şi oase, cu mii de portrete şi statui la activ, Uncle Sam nu există fizic, fiind doar simbolul administraţiei americane federale. Uncle Sam e reprezentat ca un tip înalt şi slab, cu nas proeminent şi barbă albă, joben, pantaloni albi cu dungi roşii şi frac albastru înstelat. Are un aer de personaj de circ, ceea ce se potriveşte perfect cu practica politică a celei mai mari puteri mondiale. Americanul de rând nu prea are mare încredere sau treabă cu Uncle Sam, se descurcă foarte bine şi fără el, dar îi place circul care poposeşte în oraş tot la patru ani; pentru că ce altceva decât un circ imens sunt campaniile electorale şi alegerile democratice americane? Lui Uncle Sam îi plac trucurile de circar: uite rochia, nu e rochia, uite armele chimice,  nu-s armele chimice, and so on. Uncle Sam nu poate fi mic şi gras: ca să candidezi cu şanse la preşedinţie în US trebuie să arăţi bine la TV şi să fi alergat în ultimul an cel puţin două semimaratoane. Uncle Sam nu bea, nu fumează, are o viaţă de familie impecabilă şi dacă, totuşi, e prins cu raţa în gură, e aspru dojenit de Congres şi Presă. Dar ce contează? Uncle Sam e doar o imagine, o marionetă glorificată. Deciziile nu se iau la chefurile lui Sam: de fapt, nu prea se ştie cine ia adevăratele decizii. Cine aplică în realitate logica Orwelliană conform căreia azi Oceania este aliată cu Eurasia contra Eastasiei, dar mâine Oceania este aliată cu Eastasia împotriva Eurasiei şi, de fapt, întotdeauna a fost aşa, şi cine zice altfel mă-sa e curvă? Cine decide astăzi care-s the good guys and the bad guys şi dacă mâine nu e, de fapt, invers? Un lucru e sigur, Uncle Sam nu e de vină, iar jobenul cu dungi roşii rămâne plantat pe capul lui Sam, impecabil, erect şi nepătat, orice s-ar întâmpla.

Problema noastră e că de aproape un secol trăim dilema cetăţeanului turmentat. Noi cu cine votăm? Cu Uncle Joe sau cu Uncle Sam? Câteodată parcă am prefera-o pe Auntie Angela.