Zoltan Ardelean

E dimineaţă, duminică, frig, ploaie şi vânt afară, vorba aceea, “Nici cânele să nu scoţi din casă”, iar prin casă, nu mare lucru de făcut. M-am suit pe bicicleta ergometrică, am luat telecomanda şi am început sa schimb canalele. Pe TVR1 şi TVR2 erau emisiuni de tip “Viaţa Satului”, pe Prima, ProTV, Acasă, Kanal D etc. era momentul de reclame. N-am stat să aştept, cine ştie cât puteau dura, limita în UE pentru un calup de reclame este de 12 minute şi multe televiziuni private profită de toate cele 720 de secunde. Pe HBO, Cinemax şi Sundance, unde nu sunt reclame, filme neinteresante. Peste Bollywood am trecut rapid (era totuşi un dans bine sincronizat, pe muzică indiană uşoară, pe un acoperiş, cu nişte piloţi şi stewardese, peste care am stăruit cam 36 de secunde). Am trecut rapid peste canalele de sport (eu eram azi sportivul). Peste cele cu natură şi istorie am trecut iar rapid (în cele cu natură era prea cald şi umed, iar în cele cu istorie era la fel de frig şi noroios ca  afară) şi am ajuns la ştiri; doi politişti din New York (unul chinez şi celalalt hispanic) au fost împuşcaţi de un African-American care apoi s-a sinucis (ştiaţi, apropos, că  în America moare câte un poliţist tot la 47 de minute?!). În rest, nu mare lucru (pe Putin îl iertaseră pentru moment), doar că  se menţiona în treacăt pe CNN sau Bloomberg că un fost primar va depune azi jurământul ca preşedinte al României. Deja începusem sa transpir pedalând, mă săturasem de atâta butinat şi m-am întors pe canalele comerciale româneşti. Ei, pe unul dintre ele era o emisiune palpitantă, foarte bine făcută, ca la Reality TV, ceva gen “Unsolved Murders”, cu o mare operaţiune-capcană a DNA, în care un om de afaceri şi om al legii au fost prinşi într-un mare scandal de corupție.

Emisiunea, foarte închegată, cu actori care jucau rolurile vinovaţilor şi poliţiştilor pe străzile Bucureştiului, cu declaraţii şi comentarii ale persoanelor implicate (procurorul DNA, mai ales, foarte convingător şi telegenic) cu transcripte ale interceptărilor telefonice, tot tacâmul). Ajunsesem şi eu deja la vreo cinci  kilometri de pedalat în urcare, traspiram şi gâfâiam satisfăcut, totul mergea într-un crescendo inundat de endorfine, până când, la un moment dat, Pac!, ecranul se transformă în albastru, apăru dansând un personaj roşu complet enervant şi se contură cuvântul “Publicitate” din mii de farâme de litere manipulate electronic. Reclame, în general stupide şi fără veleităţi artistice (parcă a trecut vremea pe când trebuiau “tone de talent ca să vinzi un detergent”), pentru remedii pentru guturai, balonare şi flatulenţă, greutăţi la urinare, credite pe o dobândă de nimic, desfundătoare de chiuvete, telefoane mobile, băuturi răcoritoare roşii, prezentate de însuşi Moş Crăciun (aici au cam zbârcit-o cei cu răcoritoare ambalate în alte culori, nimeni n-a văzut Moş Crăciun albastru sau portocaliu/verde).

Am pedalat în continuare, abia aşteptând să văd cum au reuşit într-un final să facă flagrantul băieţii de la DNA, dar atunci când chiar aștepţi ceva, cele 12 minute pot să ţi se pară dureros de lungi. Am schimbat în continuare cu mişcări obsesive canalele, peste tot reclame, (era ora cu “fix”). Chiar şi la emisiunea ecologică era un spot al unei mari companii petroliere care se lăuda cât se chinuie pentru protejarea mediul înconjurător; pe canalele de desene animate, jucărioare, detergenţi şi balsamuri pentru fundic, pe CNN, BBC, France 24 şi Russia Today, autoreclame despre ei înşişi. Când în sfârşit s-a reluat emisiunea cu flagrantul reuşit de DNA, eram la kilometrul nouă, trăgeam din greu, de data asta la vale şi am apucat totuşi să mai văd 20 de minute până la final, să îl aud pe procurorul telegenic zicand că, da, într-adevăr, este uneori frustrant să-i vezi pe vinovaţi că ies prea repede din arestul preventiv şi apoi o şterg din ţară, sau că  judecătorii decid neînceperea urmăririi penale din lipsă de probe, dar că asta face parte din meseria de procuror şi asta e. Apoi, din nou, publicitate. Ghiciţi ce? Pastile pentru flatulenţă, spray-uri nazale, lipici de proteză, deodorante, tampoane.

De altfel, dacă stăm să ne gândim, lucrurile acestea promovate în reclame sunt mult mai importante pentru viaţa noastră de zi cu zi decât acea corupţie la nivel înalt. Pe toţi ne chinuie guturaiul, balonarea, trăim cu teama că ne vom face de ruşine în lift, am vrea un credit pe gratis şi vrem să nu ne pută chiuvetele şi băile. Aici e, de fapt, competiţia şi economia reală, aici se fac banii (chiar şi aceia din valiza coruptului). Oamenii de televiziune, acele fiinţe perfect fardate care ne povestesc despre războaie, crime şi boli tragice, îmbrăcaţi şi coafaţi de designeri şi stilişti la modă (ale căror nume sunt menţionate în treacăt la finalul emisiunii), necesită salarii grase, sau cum spun în mod eufemistic americanii, “compensation”. De unde banii? Doar televiziunile de stat sunt subvenţionate din bani publici. În cele private, evident, banii vin din reclame. Deci, dat fiind că toţi lucrăm pentru bani (şi cine zice altfel să-i fie rușine, că-i mare mincinos), însemnă că şi realizatorii, regizorii, cameramanii, prezentatorii, toată maşina mediatică, lucrează pentru firmele care fac pilule anti-băşini, creme anti-rid şi detergenţi de vase. Şi care e atunci reclama? Ce anume atrage, momeşte telespectatorul în faţa ecranului, astfel încât să-i fie băgat în cap mesajul publicitar, mesajul care face de fapt banul cu care s-a făcut emisiunea aceea foarte reuşită despre marea corupție? Reclama este de fapt chiar acea emisiune reuşită, rodul muncii și talentului actorilor, jurnaliştilor, scenografilor, regizorilor, procurorilor, politiştilor etc.

E clar, emisiunile, filmele, meciurile, până la urmă chiar imaginea cât mai grafică a crimelor, războaielor, genocidelor, sunt doar reclamele (advertisements – ne avertizează) că urmează să avem posibilitatea să cumpărăm o gamă largă de produse esenţiale pentru un trai zilnic decent. Ţin minte că acum 13 ani, când nu ne mai puteam desprinde de pe CNN, de imaginile turnurilor în flăcări după 11 Septembrie, că mai apărea câte un suflet milostiv de moderator TV care ne spunea “We’ll come back in a few minutes, after these messages” şi urmau reclamele. Rulează acum la cinematografe un film excelent, Nightcrawler (Prădător de Noapte) cu Jake Gyllenhaal în rolul vieţii sale, de reporter freelance, un pic psihopat, care se concentrează pe scenele nocturne de accidente, crime, accentuând imaginile cu sânge şi horcăieli, mutând victima unui accident cu piciorul, astfel încât să intre mai bine în cadru, care în cele din urmă ajunge chiar să manipuleze şi să creeze evenimente astfel încăt totul să fie mai palpitant. De cealaltă parte este Renée Russo, în rolul unei producătoare de televiziune, care e încântată să cumpere aceste imagini la preţuri tot mai umflate, pentru a-şi spori rating-ul, putând astfel să crească, la rândul ei, preţul pentru minutul de spaţiu publicitar. Merită văzut. Iar deocamdată, rulând doar în cinematografe, unica publicitate este Moş Crăciun, bucurându-se de o băutură răcoritoare cu ambalaj roşu (deşi în reclamă ninge şi nasul lui Rudolf e stacojiu).