Plus ça change…

Lucrez la o mare companie farmaceutică. Sunt Senior Area Product Marketing Officer pe Divizia de Oncologie. Sună bine, nu? Adică, în ce constă, de fapt, titlul acesta pompos: eu ar trebui să fac promovare unui produs, un medicament super scump anti-cancer, prin 8 judeţe transilvane. Azi la Cluj, mâine la Bistrita, poimâine la Satu-Mare, tot aşa. PROMOVEZ, nota bene… Nu am treabă cu vânzările sau cu partea medicală. Adică prea multe nu ştiu eu despre medicamentul respectiv, sau despre  boala în care se foloseşte. Doamne apără şi păzeşte, plesnesc de sănătate. Treaba cu „ce face medicamentul” e a celor de la Medical (adică ei sunt tari cu ştiinţa, dacă mă-nţelegeţi); treaba cu „câți bani ies” e a celor de la „Sales”, adică adevăraţii vânzători. Eu, în esenţă sunt cu vrăjeala. Am un Volkswagen Passat, de firmă, ultimul model (nu ne lasă să avem mai mult de 50.000 km la bord), e super. Ce-i drept, şeful cel mare are un Audi A7. Pe acesta îl cheamă Costas Papadopoulos, este deci un „expat”, un tip de vreo 45 de ani, chel, tăcut şi  insipid, stă la Bucureşti de 3 ani, nu a învăţat o boabă de românească, ne înţelegem cu el în engleză proastă, dar ce contează, că nu prea îl vedem. Înainte de a veni la București a fost în Varşovia, pe zona Northern Eastern Europe. Apoi l-au trimis în Sud, probabil să facă un pic de ordine. Asta e politica marilor companii: administratorul din ierarhia medie nu trebuie să prindă rădăcini; ca să nu prindă rădăcini, trebuie să fie cât mai îndepartat cultural şi emoţional de locul unde lucrează; alternativa mafiotă sau stalinistă era să-l împuşte pur şi simplu sau să-l trmită la un stagiu în Siberia. E drept că eu nu știu nimic sau aproape nimic de medicamente şi boli, însă grecul nu ştie absolut nimic. Cam de două ori pe an ţine un speech, citind mot-a-mot de pe prompter. Pentru rangul lui e o calitate să fii plicticos: dull is good.

Lucrez, deci, la o mare companie farmaceutică multinaţională. A fost fondată prin anii 1930, în Suedia. Apoi, în 1979, a fost cumpărată de o companie mai mare, germană, apoi, în 1993, a fost preluată de un conglomerat englez, pentru ca în 2011 să o cumpere în mod discret o imensă companie elvețiană. Elveţiană, vorba vine: sediul nominal este în Zürich, dar, de fapt, marile „headquarters” sunt în Massachussets, lângă Boston, într-o clădire imensă, neagră, proiectată de un architect celebru (păcat că publicul nu poate să admire capodopera arhitecturală pentru că se află într-un parc industrial cu garduri de fier de 4 metri şi păzit 24/7 de o firmă de security care nu glumeşte). N-am fost în Massachussets, doar şeful cel mare, Costas, şi  adjuncta lui (Country Sales and Marketing Product Mananger), Narcisa, au fost pe acolo. Tot ce a povestit grecul apropos de sejurul în Massachussets a fost că, la americani, cafeaua este extrem de proastă, dar fierbinte. Pariez ca nu a scos nici pâs dacă s-a ars. Adjuncta, o moldoveancă, sexy de altfel, dar care acum, după 35 de ani, cam exagerează cu botox-ul şi colagenul, nu a avut nimic de zis, cu excepția faptului că Marele Șef, un columbian coios care a reuşit în State, e foarte sexy cu părul său negru şi lucios.

Am terminat medicina în 1990. Taică-meu încă mă critică că de ce nu practic medicina. Taică-meu… A fost profesor universitar la Medicină, preda Economia Politică în anul IV. Doamne, cât uram cu toţii materia aia. Adică nici măcar nu o uram, o ignoram. Taică-meu era rău cu studenţii. Îi placea să dea note nasoale, 7 sau 8 (ceea ce era horror la Medicină, unde, pe vremea aia, era o inflaţie de 9 şi 10) şi să-i cheme pe oameni la mărire în toamnă. Aşa aveam şi noi carne la masă în fiecare zi. Nu-i vorbă, s-a descurcat taică-meu. Era secretar de partid, şeful Organizaţiei de Bază, beţiv şi curvar notoriu. Maică-mea, săraca, a murit de inimă rea, a îngropat-o idiotul. Dar el, nesimţitul, la 80 de ani, încă fumează, bea, devorează cotlete de porc şi se crede Marele Şmecher. Ce-i drept, un pic l-am moştenit. Nu mi-a plăcut să tocesc cărţi de medicină, apoi am făcut un an de rezidenţiat într-o clinică de interne unde m-am plictisit de moarte (măcar de mergea ciubucul, dar cine dă la un puţoi care nici nu are chef de lucru). Am avut întotdeauna „succes” la femei. Adică nu mi-a fost greu să fentez gagici, am papagal, ma îmbrac cu gust, întotdeauna am avut etichete ca lumea pe jeanşi şi cămăși; dacă pun o cravată – şi  acum o pun tot mai des pentru că face parte din uniform – e sigur italiană (Made in China). Tipele pică la chestii de astea „superficiale”. But what else is there?

La un moment dat, m-am însurat. A insistat taică-meu. Zice: trebe să ai copii, dacă nu, totul e degeaba. Care totul? El a prăpadit toţi banii de la Universitate şi de la partid pe chefuri, Kent, şi Teachers whisky, ce era pe la shop pe vremea lui Ceaşcă. Acum am 40 de ani, sunt în divort, dar viaţa merge înainte, fetiţa e o dulce, dar cu toate drumurile mele prin cele 8 judeţe, plus București lunar şi congrese la cel mult 3 luni o dată, nu prea apuc să o văd decât în vacanţele all-inclusive din Turcia sau Grecia, unde oricum sunt cam anesteziat cu beri şi Mojitos de dimineaţa până seara. Asa era şi taică-meu, nu ţin minte să fi făcut ceva împreună în copilărie.

Practic, unica mea treabă este să stau de poveşti cu doctorii din vreo 10 oraşe, să-i plimb pe la congrese, să dau ordine în stânga şi dreapta ca doctorii mei să fie bine hrăniţi, băuţi şi culturalizaţi. De sex să se ocupe singuri. Dar sunt cam blegi doctorii ăştia. Doctori, profesori, conferenţiari, îmi mănâncă din palmă ca nişte porumbei. O excursie la Barcelona, Lisabona, Istanbul, Atena, Paris, Madrid, San Francisco cu mâncare gratis şi ceva băutură, cad ca peştii în plasă, chit că sunt şi ei plin de bani. Ideea de trai neneacă moca pe spatele unei mari organizaţii îi excită. La fel zicea şi taică-meu: băi, doctorii şi universitarii ăştia, de la ăl mai puchinos rezident la ăl mai mare profesor, sunt de vânzare, şi încă ieftin; pe vremea lui era cu salam de Sibiu şi săpun Fa, Kent şi benzină. Acum e mai complicat: bilete de avion, hotel de 4 stele, restaurante bune, câte o ciocolată. Dar bucuria lor e cam aceeaşi ca şi cea oferită de salamul de Sibiu; ba parcă acum sunt din ce în ce mai blazaţi şi îmbuibaţi, nu le-ar strica să li se taie un pic din macaroană. Problema e că atunci mi se va tăia şi mie, adio Passat şi alte şmecherii..

Am fost săptămâna trecută la o mare întrunire de firmă la Berlin. Toţi reprezentanţii, ierarhia de pe Europa, Orientul Mijlociu şi Rusia. Unde altundeva decât la Berlin? E capitala de facto a Europei şi nemții știu să sublinieze asta. Era o sală imensă, vreo două mii de oameni la costume, cu un prezidiu din şefi (inclusiv columbianul unsuros) în care s-a vorbit de realizări, cum a crescut cifra de afaceri şi profitul, dar cum mai sunt încă multe de făcut, mai ales în Est. Am stat acolo 8 ore, cu pauze de cafea proastă tot la 2 ore şi cu lunch autoservire tip International-Italian foarte gustos (no alcohol at lunch!!!). Aplauze prelungite. Deci o ducem minunat, compania noastră are un buget cam egal cu al unei ţări micuţe, dar mai e până la una mijlocie, să zicem cât România. Dar nu imposibil. Să mai facem „un merger”, două. Compania va prospera, e clar, dar jumătate din noi ne vom trezi pe drumuri, nici tu Volkswagen, nici rate la casă, nici vacanţe la all-inclusive sau cravate italieneşti. Ce pot să fac? Tac. Marile decizii se iau sus de tot şi noi ne conformăm. Adică am putea face ceva? Să deschid gura? Să fac grevă? Să mă duc la televizor? Forget it. În multinaţionale si în statele totalitare  sunt unele chestii care nu se fac. Nu merită, nu te apreciază, mai nou, nimeni şi, în plus, ajungi şi fără Passat şi salam de Sibiu. Multinaţionalele şi statele totalitare sunt eficiente (până la un punct) tocmai pentru că nu se impiedică de democraţie. Ciocul mic şi ochii la uşă! Oricât de săracă ar fi fost relaţia cu taică-meu, a reuşit nu ştiu cum să-mi bage în cap lucrul cel mai important, lucrul care l-a ţinut pe el secretarul BOB timp de 30 de ani şi pe mine Senior Area Product Marketing Officer. Sau să fie oare ceva genetic?          

Plus ça change, plus c’est la même chose… înţelepciune de secolul XIX, perfectă pentru XXI.

 

Foto: Chow San