Un irlandez descins și rămas acum 20 de ani în România, care a descoperit mai multe despre România decât mulți dintre noi. Peter Hurley a făcut și face proiecte culturale în ciuda tuturor („de ce se agită ăsta aici?” și pentru toți, cu o încredere și un drag de țara asta și de oamenii ei care pe mulți dintre ai noștri pur și simplu îi stupefiază.

Peter Hurley: „Eu încerc să pun șinele în fața unui tren care e în mișcare.”

Foto: Andreea Aron

În august 2010, Peter Hurley a organizat prima ediţie a festivalului „Drumul lung spre Cimitirul Vesel”. Atunci a adus muzica celebrului compozitor irlandez Shaun Davey, „Vocile din Cimitirul Vesel” la locul care a inspirat-o – epitafurile pline de umor, jale şi umanitate din cimitirul de la Săpânţa, alchimizate într-o lucrare muzicală de anvergură pentru orchestră, coruri şi solişti. În 2011 l-a dus pe maestrul Grigore Leşe în Irlanda, iar apoi a organizat aici „Pe drumurile lu Leşe”, a doua ediţie a festivalului de la Săpânţa. În 2013, l-a ajutat pe muzicianul iranian Mehdi Aminian să aducă în Maramureş 7 muzicieni din 7 țări, timp de o săptămână. Din îmbinarea muzicii lor cu sunetele maramureşene s-a născut proiectul „Roots Revival Romania”.

În iarna lui 2012 a pornit într-un pelerinaj pe jos de la Cimitirul Vesel din Săpânța pana la Muzeul Naţional al Taranului Român, în București, hrănit și găzduit doar de bunăvoința oamenilor. Apoi a scris o carte pe care o recomand tuturor celor răniți de România, The Way of The Crosses (Drumul Crucilor, în traducerea românească).

„Au fost vremuri grele, când irlandezilor le era rușine să spună că sunt irlandezi. Toți vroiau să plece din țară, nu mai aveam direcție, nu mai aveam identitate” spunea cândva Peter Hurley. Sună cam dureros de cunoscut și pentru noi românii. Prin cultură ne-am regăsit mândria națională”, adăuga el. Pe Peter Hurley l-am întâlnit in București pe o ploaie văratică frumoasă și furioasă, înainte de a sări în trenul spre Cluj pentru conferința de presă care a anunțat Festivalul Intercultural de Tradiție Maramureșeană „Drumul lung spre Cimitirul Vesel”, al cărui inițiator și organizator este (anul acesta va fi a cincea ediție). Meșteri populari pe viu, un concert simfonic cu 120 de muzicieni din Irlanda, Scoția, Spania și România, muzica celebrului compozitor irlandez Shaun Davey (autorul albumului „Vocile din Cimitirul Vesel”, muzică autentică din Maramureș și multe alte manifestări culturale (www.drumullung.ro).

Un interviu cu frustrare, dragoste și fascinație de România, început pe o notă de deznădejde și încheiat cu sclipirea de încredere a unui venetic care crede în România tocmai pentru că o cunoaște bine. Cu irlandezul român Peter Hurley despre câtă frământare, durere, dar și valoare și minune conține România.

Cu siguranță îi contrariezi pe mulți, mai ales pe cei blazați și lehămetiți de România. Ce să facem cu cultura când avem atâtea alte probleme?

În România  deseori se cheltuiesc mulți bani pe lucruri fără valoare reală. Am întâlnit chiar leaderi de firme globale spunând „oh, noi nu ne implicăm în cultură”. Ceea ce este o incultură majoră din partea lor. Cultura produce hrană pentru suflet, te inspiră, deci poate fi și o investiție foarte bună.

Să nu crezi că lupta asta pe care o duc eu nu are un preț.. prieteni, familie, sănătate, siguranță financiară, starea mea generală… Însă în 20 de ani am realizat că asta chiar e o țară minunată. România e o țară a extremelor. Încă întâlnesc nu mulți, ci din ce în ce mai mulți oameni extraordinari, care mă inspiră și mă ajută.

Peter Hurley: „Eu încerc să pun șinele în fața unui tren care e în mișcare.”

Deci merită efortul de a mișca proiecte culturale în România. Mulți te-ar contrazice.        

Uite, de exemplu, crucea noastră celtică din Irlanda. Acolo o găsești sculptată în piatră veche de 1.500 de ani, e splendidă și veche. Dar dacă mergi la Săpânța îl întâlnești pe Dumitru Pop Tincu, care, încă și astăzi, sculptează crucea celtică (deși nu o numește astfel), nu pentru turişti, ci pentru că a murit cineva din sat şi îi face mormântul. Civilizaţia asta a voastră străveche, autentică, încă foarte vie v-a ajutat să rezistaţi.

Eu am pornit pe drumul ăsta după 15 ani în care am promovat produse străine în România. În 2009 am început să promovez România. Nu am schimbat meseria, doar clientul. Am descoperit că tradițiile vii sunt ceea ce vă diferențiază pe voi, românii. Şi asta înseamnă enorm. Nimeni în Europa nu are ce are România, nici în măsura și nici în concentrația de aici. Asta are legătură cu ortodoxia, Carpații, latinitatea, cu poziția geopolitică de zonă tampon între imperii, cu moștenirea și rănile (post)comuniste. Are legătură de asemenea cu împăcarea, toleranța și cu bucuria. Toate astea la un loc fac minuni în România. Iar Europa are ce învăța de aici.

Desigur, e nevoie de o soluție economică, socială, culturală aici. Există o bogăție imensă de lucruri care se pot face acum, apoi degeaba ne trezim peste 20 de ani că s-a dus „grădina Carpaților”. Aveți atâția oameni enorm de creativi în țara asta, ei chiar pot duce România la un cu totul alt nivel. Nu trebuie să mergi în Germania și să faci pizza (cum am aflat, din păcate, că a fost nevoit să facă unul din ultimii olari adevărați, de ceramică dacică nesmălțuită, din Săcel), se pot face atâtea lucruri aici!

De ce mai faci proiecte culturale când atâtea se pun de-a curmezişul?

Sincer, nu știu, parcă îmi vine să renunț… Pe de altă parte, e și ăsta un test, nu? Te ridici la loc. Poate cultura e cel mai puternic mod de a da speranță. Fac astea din mai multe motive, în primul rând pentru că am un băiat de 5 ani, care în mod clar vreau să crească într-o țară de care să poată fi mândru. Nu vreau să trăiască într-o țară în care să aibă nevoie de vreo pilă ca să aibă o viață.

Legat de festivalul de la Săpânța, în medie turiștii petrec acolo 45 de minute. Nu apucă să cunoască bogăția uriașă de acolo, asta nu se vede nici la televizor, se vede dacă mergi și bați pe la porți. Așa că anul acesta dăm celor care vin acolo harta Săpânței și le spunem: „Bateți la ușă, descoperiți ce există aici.” „Drumul lung spre Cimitirul Vesel” e un proiect viu, autentic.

Peter Hurley: „Eu încerc să pun șinele în fața unui tren care e în mișcare.”

Spuneai despre România că „ceea ce v-a ținut pe voi a fost credința, toleranța. Românul are o fire pașnică, la fel ca irlandezul”. Mai suntem așa?

Pacea interetnică de aici și iertarea fac parte din cultura voastră. Aici poți să bombăni cât vrei un alt grup etnic, dar în același timp există de mult timp o coabitare reală. Cumva ai și dreptul, după atâta coexistență, să mai bombăni; și tu pe ei, și ei pe tine. Când am mers prin secuime, o doamnă mi-a spus că e foarte supărată pentru că tot vorbesc despre români, dar niciodată despre secui. I-am spus că așa e, îmi pare rău, dar eu mereu vorbesc despre toți oamenii care trăiesc în România. Aici unii mai țipă la alții, au frustrări, dar, în fapt, nimeni nu omoară pe nimeni, asta e cel mai important. Există un efort real de reduce a discriminărilor și de includere a tuturor etniilor. Ba voi chiar discriminați uneori majoritatea pentru a ajuta minoritățile.

De ce românii își dau seama prea rar de valoarea acestei culturi?

Este ca și cum ați întreba morcovul ce gust are ciorba… Din afară, unele lucruri se simt uneori mai bine ca fiind ceva remarcabil. Muzeul Țăranului Român din București, de exemplu, construit acum o sută de ani. A fost un gest de recunoaștere a valorii acestei civilizații rurale. Noi în Irlanda nu avem așa ceva.

Pelerinajul de 650 de km pe care l-ai făcut de la Săpânța la București (noiembrie – decembrie 2012), l-ai făcut într-o perioadă nu ușoară pentru tine. Un fel de Camino de Santiago, bătând România la pas. Ce te-a învățat drumul ăsta?

Că Dumnezeu are grijă. Călătoria asta mi-a dat putere interioară, asta m-a ajutat de multe ori când m-am simțit copleșit – uite, de exemplu ca astăzi ‒ și că nu pot merge înainte, că nimănui nu-i pasă.

S-au săturat românii de România?

Ah nu, eu nu am întâlnit pe nimeni pe drum care să spună asta. Am descoperit, în schimb, că oamenii cei mai săraci sunt cei care au cea mai mare grijă de tine, ei sunt mereu atenți la ce se întâmplă în jur. 

O soluție anti-blazare ai găsit pentru noi? [Mă întreabă ce-i blazarea, spun că un amestec de deprimare, descurajare și a se da bătut.]

Poate să-ți cunoști țara mai bine. Nu vreau să fiu moralizator… Înțeleg de ce unii gândesc „de ce nu pleacă naibii ăsta din România?”. O, da, mulți sunt deprimați, dar nu cred că e pentru că ar crede că România nu are valoare și potențial. Toată lumea e într-o capcană, inclusiv România, a consumerismului, a motivației strict financiare… În Irlanda, asta ne-a sufocat când am avut boom-ul economic.

„La noi ca la nimeni”, „aici totul e posibil”: mulți o spun în sens negativ. În ce sens pozitiv o spui tu? 

Da, aici totul e mereu în schimbare. Unele lucruri nu se schimbă niciodată [râde într-un fel foarte românesc], dar sunt lucruri fundamentale care s-au întâmplat aici și nu în alte țări în ultimii 50 de ani. Ce ați trăit voi vă dă un anume drept să vorbiți despre ce înseamnă România în UE. Aveți atâta drept să vă țineți capul sus în Europa!

De ce?

Păi nicio altă țară nu avusese la sfârșitul Războiului Rece 1.500 de martiri (la Revoluția din 1989). Sunt oameni aici care înțeleg ‒ cam ca în Miorița ‒ conceptul străvechi că un sacrificiu merită făcut. Când crezi în ceva. România este și a fost mereu la limita „trouble zone” (zonei problematice n.red.). Dacă România n-ar fi încasat-o iar și iar, dacă n-ar fi rămas fundamental europeană, creștină, înrădăcinată în valori umane importante…

În ce ești implicat acum? 

Pregătesc festivalul de la Săpânța, 12-16 august. Nu am intenționat și nu m-am gândit inițial că o să ajung până acolo. Dar am început ceva acolo și acum termin, dacă pot să termin. Dacă nu pot, voi încerca măcar. Dacă oricine are vreo îndoială că ce se întâmplă în satul românesc merită din plin să fie salvat, ar trebui să vină să vadă și să simtă ce e viu acolo.

Eu încerc să pun șinele în fața unui tren care e în mișcare. Pentru mine Săpânța simbolizează 12.000 de sate din România, deși fiecare e diferit, cu părți bune și cu părți de te doare mintea, dar cu cât afli mai mult, cu atât de îndrăgostești mai mult.

 

Programul festivalului „Drumul lung spre Cimitirul Vesel” 2014, de la Săpânţa:

 12 – 14 august – Harta comorilor vii – turiştii sunt invitaţi să viziteze meşterii vestiţi ai Ţării Maramureşului;

14 august, Cimitirul Vesel – suita simfonică „Vocile din Cimitirul Vesel” de Shaun Davey, interpretată de un grup de 120 de muzicieni din România, Irlanda, Scoţia, Spania;

15 august, pajiştea festivalului – întâlnirea meşterilor; muzicieni tradiţionali din Maramureş susţin recitaluri acustice; concert simfonic în premieră absolută, creaţii de Shaun Davey, în interpretarea unor grupuri corale şi orchestrale de 120 de muzicieni;

16 august – seminar despre abordări inovatoare de promovare a turismului.