Beatrice Lăpădat

Alături de schița de spectacol elaborată de artista poloneză Natalia Wilk, prezentă la E-Motional Bacău Dance Connection 2015 cu Global War(ming) Exercise, publicul de la Centrul Cultural ”George Apostu” a putut urmări în cadrul aceleiași seri MAP (”sharing of processes”) un alt tip de concept coregrafic, semnat, de data aceasta, de artiștii portughezi Joana von Mayer Trindade și Bruno Senune. Cei doi, susținuți regizoral și coregrafic de scriitorul Hugo Calhim Cristovao, s-au aflat la Bacău în perioada 6-30 mai 2015 ca artiști în rezidență, cooptați în programul E-Motional: rethinking dance prin rețeaua ArtistNe(s)t, fondată în 2004 de Gabriela Tudor.

Heaven is just a blue disguise of hell este anunțat în caietul-program ca ”flux continuu de nicăieri spre nicăieri, fără reguli, o circulație liberă a ideilor”, în care ”amândoi sunt un duo, amândoi sunt un duet, amândoi sunt un duel.” Pe Joana von Mayer Trindade am auzit-o, înainte de desfășurarea momentului său performativ, imediat după exercițiul colegei sale Natalia Wilk. Înainte de pauză, artista portugheză a insistat asupra faptului că ar dori ca nimeni dintre cei prezenți să nu fotografieze sau înregistreze evoluția sa în scenă. Preocupată de prezența aici și acum a tuturor participanților și de respectarea naturii performance-ului ca artă vie, Joana von Mayer Trindade și-a pregătit terenul receptării cu seriozitate și rigoare.

După pauză, la reîntoarcerea în sală, publicul a putut observa modificarea configurației spațiale: spre deosebire de performance-ul anterior, de data aceasta granițele dintre platforma de joc și spațiul alocat publicului au fost, dacă nu anulate, cel puțin ambiguizate. Rândurile de scaune din sala principală a Centrului au rămas la locul lor; scena, în schimb, a fost regândită prin amplasarea câtorva locuri rezervate publicului în jurul spațiului de joc. Fără a forța prea brusc nivelul interacțiunii directe dintre spectatori și artiști, lăsându-i pe cei din audiență să își aleagă singuri locurile în sală, Joana von Mayer Trindade atrage, însă, de la început atenția asupra faptului că urmărește un alt tip de relaționare, mult mai activă și antrenantă.

Cu un public dispus circular, dar și frontal, în liniștea asfixiantă a unei săli în care orice zumzet tehnologic a fost sistat, Joana von Mayer Trindade și Bruno Senune dau startul unui performance care se dovedește a fi memorabil. Fundalul sonor, esențial pentru crearea atmosferei performance-ului, este constituit din sunetele emise de broaște – am aflat ulterior că sunetele captate natural au fost înregistrate chiar la lacul din fața Centrului Cultural ”Geoge Apostu”, unde artiștii au fost găzduiți artiștii rezidenți. Începând de aici, înlănțuirile coregrafice pe care le articulează Joana și Bruno înseamnă un cumul de căderi, împiedicări, contacte violente, ciocniri și accidentări cu corpul propriu și al partenerului.

Puritatea corpului paradisiac expus în această primă parte nu înseamnă atât o formă de inocență infantilă, cât activarea voită a structurilor informe și diforme. Puritatea nu mai este eliminarea a ceva, ci refuzul impurității formei fixe de om, animal, rocă sau râu. Cei doi captează milimetric în corpurile lor frenezia predării în fața fluxurilor naturii, comprimând, prin mișcări cu cât mai atent studiate, cu atât mai brutale, toate posibilitățile devenirii. Un proces irațional, care trece cu voluptate dincolo de regresie sau progresie.

Dansatorii creează gradual impresia unui ritual tribalic, însă refuză, și de data aceasta, instalarea fixă într-o unică ipostază: același corp ar putea fi acum șamanul, pentru ca în următoarea secundă să fie animalul torturat și sacrificat, la fel cum, cu viteză amețitoare, aceștia se transpun din corp-colonializator în corp-sclavagizat. Între ea și el nu se creează raporturi de putere, existând numai interacțiuni fizice prin care cei doi își transferă de fiecare dată un alt cod și un alt mod de exercitare a autorității sau supunerii.

Jucând orbirea prin mișcările și expresivitatea sugestivă ale ochilor, Bruno Senune dă sens incorporărilor diferitelor forme de înțelepciune arhaică, de la Homer până la Tiresias sau profeții Vechiului Testament. Cecitatea devine aici deschidere către o formă de cunoaștere inaccesibilă luminii zilei, înălțându-l, în același timp, pe nevăzător pe o treaptă superioară a recunoașterii sale în mijlocul colectivului. Orbul din Heaven is just a blue disguise of hell se lasă când călăuzit, când venerat, etalându-și efectele șamanice cu detașare supremă.

În corpul Joanei von Mayer Trindade se poate observa aceeași gravitate expresivă ca aceea care îi marchează discursul. În primul rând, remarcabile în arhitectura sa corporală sunt vigoarea atletică, perfecțiunea în acord nu cu standardele estetice, cât mai degrabă cu standardele unor antrenamente fizice dure pe care artista, în mod vizibil, și le impune. Tonică, gata de luptă, dar pioasă în fața epifaniilor care se deschid treptat prin ritm și mișcare, artista execută fiecare pas conform unei geometrii sacre atent gândite, în care matematica amplifică și desăvârșește ritualul.

Încă din primele minute, prezența corporală asumată de Joana von Mayer Trindade mi-a evocat revelator textul lui Grotowski despre Performer. Statura sa impunătoare, derivată mai puțin din fizicalitate, cât din postura solemn-liturgică, căutările sacre și pulsiunile primitive cu care operează dansatoarea și coregrafa portugheză corespund toate definiției oferite de marele teoretician polonez: ”Performer, cu inițială majusculă, este un om al acțiunii. El este dansatorul, preotul, războinicul; el se situează în afara genurilor estetice. Ritualul înseamnă performance, o acțiune împlinită, un act (…) ceva uitat.”[1]

În partea finală din Heaven is just a blue disguise of hell, cei doi dansatori-preoți își aduc publicul în mijlocul scenei pe ritmurile unei muzici antrenante, cu aceleași accente tribalice. Unii notează în continuare pe hârtie cuvinte-cheie sau impresii, așa cum artista a specificat de la început, alții intră în jocul extatic, dar nu mai puțin atent controlat de artiștii-călăuze. Un flux de eliberare colectivă ia cu asalt întregul spațiu, dansatorii oferindu-ne imaginea vie a ceea ce am putea fi dacă ne-am îngădui puțin mai multă libertate.

Heaven is just a blue disguise of hell are toate datele pentru a se transforma într-un organism desăvârșit și matur. Indiferent de modificările ulterioare pe care le vor mai aduce dansatorii Joana von Mayer Trindade și Bruno Senune, alături de regizorul Hugo Calhim Cristovao, performance-ul are deja, fără nicio îndoială, energia totală și acaparatoare a unui act artistic regenerator.

[1] Jerzy Grotowski, Teatru și ritual. Scrieri esențiale, traducere din limba poloneză de Vasile Moga, prefață de George Banu, București: Nemira, 2014, p. 348.

Foto: Mari Bucur