Radu Toderici

Pentru Maidan şi regizorul ucrainean Seghei Loznitsa, festivalul Astra a fost un simplu caz de veni vidi vici. Filmul, copleşitor de la prima proiecţie, era bănuit ca un posibil câştigător, dar Loznitsa nu părea chiar în temă, din moment ce a lipsit din sală în momentul în care era anunţat drept câştigător al marelui premiu al festivalului. Nu a fost un triumf indiscutabil. În aceeaşi noapte, la o ţigară, s-a mai spus pe ici, pe colo că filmul nu ar fi destul de detaşat de subiect, că manipulează subtil sau că pune un prea mare accent pe rolul bisericii în protestele din Piaţa Independenţei din Kiev. Ar fi însă greu de negat ambiţiile filmului şi complexitatea lui. Loznitsa a făcut ceea ce nu a încercat încă niciun documentarist român până acum (cum m-am tot plâns în articolele anterioare): a urmărit protestele la nivelul ramificaţiilor laterale, filmând sloganele, dar şi micile munci de organizare sau momentele de acalmie.

E adevărat că forţa filmului provine şi din dezlănţuirea spectaculoasă a violenţei din a doua parte. Regizorul ucrainean ştie însă cum să filmeze şi partea de bâlci citadin a Euromaidanului, făcând loc în marginile cadrului şi celor ce par să iasă pentru moment din masa de protestatari, pentru a discuta, pentru a se încălzi ş.a.m.d. Plasându-se la distanţă faţă de mulţimi, Loznitsa evită omogenitatea, de unde şi un tip de compoziţie, intenţionat sau neintenţionat, ironică: care va să zică, nu toată lumea îşi bate capul cu revoluţia, mai e timp de reînnodat nişte cunoştinţe şi de comentat în particular veştile zilei. Tehnica regizorului, cum sintetiza cu umor amicul Mihai Trancă, e aceea a „pescuitului”: pui camera într-un punct fix şi aştepţi. Ce prinde în acest fel Loznitsa? Multă poezie patriotică pe scena din Piaţa Independenţei, multe invective împotriva lui Ianukovici şi a apropiaţilor lui, toate filmate de cele mai multe ori din depărtare, ca prin ochii unui simplu participant. Mulţimi care participă la ceremonii, cântând imnul naţional sau, la final, însoţind sicriele celor ucişi în confruntările dintre protestatari şi forţele de ordine. Ciocnirile, care seamănă pe undeva cu imaginile faimoase ale parizianului Mai ’68.

Maidan: Marele premiu, Astra Film Festival 2014

Maidan, r. Serghei Loznitsa

E de discutat cum se vede implicarea lui Loznitsa din cele două ore de documentar ale lui. Cert este că perspectiva regizorului e aceea a unui insider detaşat. Câteva intertitluri pun secvenţele filmate în context, dar Loznitsa nu foloseşte material independent (clipuri de ştiri sau ceva similar) pentru a întregi imaginea protestelor; vedem doar ceea ce petrece în interiorul Piaţei Independenţei sau la marginile ei. Surprinzător e accentul pus de film pe momentele cu caracter religios ale demonstraţiilor: aceasta, explica Loznitsa la final, e partea trecută mai uşor cu vederea de presa internaţională. Am auzit păreri uşor deranjate de această opţiune a regizorului. E adevărat că, în contact cu muzica liturgică, scenele protestelor se molipsesc de solemnitate, dar cred că tocmai pe această ambiguitate mizează regizorul. Revolta filmată de el e şi banală, şi pragmatică (vedem cum se organizează rezistenţa sau cum muncesc voluntarii), şi uşor superficială, în felul în care îşi inventează pe loc propriile mitologii sau lipeşte la un loc vechi locuri comune ale solidarităţii (Ucraina eternă, cazacii, Biserica). Maidan nu a fost doar cel mai bun film din festival anul acesta (cel puţin în opinia mea), ci şi o lecţie foarte utilă de arhivare – de la o distanţă auto-impusă, încerci să strângi imagini care să redea cât mai bine nuanţele unui eveniment al cărui sens pare să-ţi scape mereu.