Vara lui 2014 îl găsește pe Lucian Ban – pianist şi compozitor de jazz pornit din Cluj, ajuns la New York şi apoi pe numeroase scene de jazz ale lumii ‒ la Bucureşti, în calitate de curator al Bucharest Jazz Festival, eveniment care a avut loc în perioada 2-6 iulie în Piaţa George Enescu și la Hanul Gabroveni, fiind produs de ARCUB – Centrul Cultural al Capitalei.

Lucian Ban: „Jazzul depinde de un loc, dar acest loc poate să fie oriunde.”

Foto: Minodora Tibrea

De ce Lucian Ban curator al acestui Bucharest Jazz Festival şi de ce acum?

Eu colaborez de 4-5 ani cu ARCUB în calitate de muzician de jazz, prezentând pe scena lor diferite proiecte din New York. De-a lungul timpului, am vorbit de mai multe ori cu echipa de la ARCUB despre necesitatea ca Bucureștiul să aibă un festival major de jazz. Au existat tentative, dar s-au oprit din varii motive. În final, ARCUB a decis organizarea unui festival outdoor și m-au invitat începând cu această a doua ediţie să îl curatoriez şi să îl cresc pentru a ajunge un festival demn de circuitul european. Astfel de evenimente outdoor se întâmplă constant în Europa şi în America ‒ de la Viena Jazz Festival la Copenhaga, London Jazz Festival, North Sea Jazz Festival (Rotterdam) etc. Bucureştiul are un potențial extraordinar și e timpul să intre în acest circuit european al festivalurilor de jazz. Mi-am propus să creştem Bucharest Jazz Festival şi să-l transformăm într-un eveniment de talie europeană, ceea ce înseamnă că trebuie să aibă un concept clar, să conţină şi evenimente separate de concertele propriu-zise, să susţină puternic scena locală şi, de asemenea, să creeze punți între aceasta şi restul lumii. De altfel, mă bucur să anunț că festivalul tocmai a fost acceptat în European Jazz Network.

Legat de parcursul tău ca muzician, ce motor te-a ajutat să ajungi la una din cele mai bune şcoli de jazz din lume (New School for Jazz and Contemporary Music), la un album de debut american cotat cu 4 stele („Somethin’ Holy”) şi la colaborări atât de variate și fructuoase?

Mi-e destul de greu să vorbesc despre mine, dar un răspuns direct este pasiunea pentru jazz și faptul că am urmat-o cu perseverență și curiozitatea de a dezvolta toate aceste căutări.

Lucian Ban: „Jazzul depinde de un loc, dar acest loc poate să fie oriunde.”

Foto: Cornel Lazia

Una din foarte interesantele tale căutări a generat albumul „Enescu Re-Imagined” (Sunnyside Records, 2010), extrem de bine primit de public şi critică la New York, unde Enescu nu este un necunoscut. Legat de acest album, publicația TimeOut New York scria că „cineva ar trebui să facă un studiu despre relația dintre dorul de acasă și crearea de hibrizi muzicali”. La tine nu a fost numai dorul, ci și o dragoste târzie pentru Enescu. Cum a apărut această conexiune?

Citatul pe care îl dai e unul foarte haios și interesant și nu departe de adevăr. Proiectul a pornit de la o comisionare a Festivalului Enescu de a prezenta muzica lui Enescu dintr-o perspectivă a jazzului. După ce am acceptat provocarea, evident că a trebuit să văd ce e, de fapt, cu Enescu. Îl cunoșteam destul de superficial, nu îl descoperisem și nici nu-l acceptasem realmente în anii de studiu din România. Cu acest proiect, în 2008-2009, l-am redescoperit pe Enescu cu totul, muzicianul și omul. Știi că cea mai bună biografie a lui a fost scrisă de un englez, Noel Malcolm?…

Deci nu de un român. Și ce ai descoperit?

Descoperirea lui Enescu a fost ceva destul de personal pentru mine; în mod evident, asta ține și de locul din care ne tragem amândoi, dar dincolo de această componentă afectivă, am descoperit extraordinara lui personalitate muzicală. E indiscutabil un geniu, iar sinteza pe care a făcut-o el în muzica secolului XX e una foarte personală. E foarte diferit de Schönberg, Stravinsky, Bartok, deși se înrudește cu ei pe undeva. M-a atras geniul muzical, cu o operă fascinantă, dar, evident, și o componentă personală pentru mine, amandoi avem România drept țară de origine.

În 2013, alte căutări te-au dus la albumul „Transylvanian Concert”, înregistrat „spontan” la Târgu Mureş și lansat în Marea Britanie. „The Guardian” scria despre duetul tău cu Mat Maneri că stilul vostru include un cocktail de cântece româneşti de nuntă, Schönberg, tehnici de coarde baroce, free jazz, influențe din muzica clasică şi blues. Aici de unde a pornit inspirația?

Titlul a fost dat nu de mine, ci de producătorul casei de discuri ECM Records, pornind de la locul înregistrării. Am susținut acest concert în superba sală a Palatului Culturii din Târgu Mureș, cu o acustică extraordinară. Noi eram în turneu cu un alt proiect și un amic ‒ fan de jazz, regizorul de teatru Gabi Cadariu ‒ m-a invitat să fac un concert în Tg Mureș într-o pauză a celuilalt proiect. Întâmplător, concertul a fost înregistrat de Radio Târgu Mureș. Muzica de pe album conține o serie de compoziții ale mele și ale lui Mat Maneri, unele inspirate de universul sonor românesc, dar și o interpretare solo viola a spiritualului afro-american, Nobody knows the trouble I’ve seen. Când am ascultat inregistrarea, și eu, și Mat ne-am dat seama că e foarte bun concertul și am vrea să îl documentăm pe un disc. Mat Maneri a vorbit cu celebra casă ECM Records, al cărui director, Manfred Eicher, spre bucuria noastră, a spus „da, vrem să scoatem acest album” și i-a ales și acest titlu.

Lucian Ban: „Jazzul depinde de un loc, dar acest loc poate să fie oriunde.”

Foto: Elmar Lemes

Dincolo de Enescu și de Transilvania, proiectele tale nu seamănă unul cu altul. „Tuba Project”, „Tarkovsky Redux” (albumul inspirat de 4 din filmele marelui regizor rus), albumul „Mystery” (împreună cu cvartetul Elevation, un alt material înregistrat live, care a devenit un CD editat de Sunnyside Records și care este nominalizat drept „Cel mai bun album al anului 2013” de mai mulți critici și publicații prestigioase de jazz). Așadar toate influențele se întretaie?

Răspunsul este da. Evident, inspirația se găsește pretutindeni și, în același timp, toți avem zone predilecte. Eu, în mod particular, sunt influențat în mare măsură și de vizual, și de film, și de teatru. Cu cât ești mai deschis, cu atât ești, de fapt, mai bogat spiritual.

Ai plecat din București și cu o diplomă în filozofie. Cum s-a legat asta de jazz?

Într-adevăr, cred că e vorba de aceeași curiozitate pe care cineva care studiază filozofia o are în privința istoriei gândirii și a investigării rațiunii și a iraționalului. Toate acestea se regăsesc și în muzică, care e în același timp și rațională, și irațională.

Jazzul este pentru unii poate o experiență inaccesibilă, pentru alții una elitistă. Colegul tău din trupa Elevation, toboșarul Eric McPherson, spunea că jazzul are gustul apei. Tu cum ai explica gustul jazzului?

Da, a spus-o foarte bine, nu știu dacă pot să bat ce a spus Eric (Râde). Pot să spun doar că e una dintre cele mai libere muzici, una dintre cele mai deschise către individualitate, mult mai mult decât alte genuri muzicale.

Cluj, București, New York, apoi mapamondul… Cât de mare e influența pe care o are asupra producției și receptării de jazz un anumit oraș, un mediu cultural?

Destul de mult influențează, chiar covârșitor. Așa cum Parisul a fost Orașul Luminilor, cu o deschidere culturală fabuloasă la începutul secolului XX, New York-ul a fost asta începând cu anii 1950 și ulterior. Paul Bley, un mare pianist de jazz care m-a influențat, spunea că ”it’s all about geography” (totul ține de geografie), să fii la locul potrivit, la momentul potrivit. Stravinsky s-a împlinit la Paris și apoi în America, Brâncuși la Paris… contează enorm unde ești.

Enescu, de asemenea, a avut un succes enorm, poate mai personal pentru el, în America decât în Europa.

Da, el s-a împlinit la Paris, dar a fost foarte legat și de America, pentru că America l-a apreciat în mai mare măsură decât Europa drept compozitor genial. O parte din lucrările lui au fost prezentate în premieră în America, unele la New York Philharmonic, sub bagheta lui Mahler, altele sub bagheta proprie sau a altor dirijori. În Europa el era mult mai cerut ca violonist sau dirijor.

Dacă jazzul e libertate, dar și geografie culturală, cum a putut ajunge „atât de global”?

Jazzul depinde de un loc, dar acest loc poate să fie oriunde. În mod esențial, este o muzică americană, dar de mult timp ea a devenit globală. Așa cum spunea Duke Ellington, „jazz-ul este un copac”, sunt multe ramuri din jazz. Acum există un foarte puternic curent european de jazz, unul sud-american (brazilian, argentinian etc). El este de 50 de ani un fenomen global prin universalitatea lui.

Dincolo de jazz, din ce alte zone culturale te hrănești?

Aproape toate. Iubesc mult teatrul, filmul… toate sunt o sursă de inspirație. Într-un fel, toate sunt același lucru, sunt un continuum în care există diferite forme de expresie, eu nu văd deosebiri foarte mari între ele.

Ai cochetat cu vreo formă de dans?

Da, am scris muzică pentru spectacole de dans. Dar nu dansez, ar fi un dezastru!

Lucian Ban la pian fără pălărie e ca…?

(Râde) E doar Lucian Ban. Nu mai port pălărie de câțiva ani, la un moment dat am zis că e cazul să „move on”.

Ce proiecte ai aici sau îți dorești dincolo de vara aceasta?

Îmi place să particip, când sunt aici și pot, la alte concerte și evenimente. Am fost, de exemplu, la Festivalul de Teatru de la Sibiu. O să revin în țară în toamnă cu un album lansat de Nemo Records, o să ajungem și la Cluj, în superba Sală Mare a Muzeului Etnografic. E un album sub numele lui Albrecht Maurer (violonistul care a făcut parte din grupul Enescu ReImagined, unul din cei mai importanți violoniști germani de muzică contemporană și jazz) și Mat Maneri. O să mai am alte turnee în toamnă, sper să ajung cu ele și în România, îmi face mereu mare plăcere, doar e Acasă.

Apoi, o să am concerte în America, pe Coasta de Est, apoi revin în Europa, la festivalul de jazz de la Bruges, Antwerp, Köln… sunt multe. Și, cum spuneam, mă bucur mult că vom veni și la Cluj cu noul album.

Clujul despre care acum câțiva ani erai destul de dezamăgit, deci e cu atât mai frumos.

Da, însă Clujul s-a schimbat mult în ultimii ani, e foarte dinamic. Înțeleg că e și o competiție pentru Capitala Culturală Europeană, ceea ce ridică din nou problema jazzului. Clujul nu are un festival important de jazz și e mare păcat.

În final, privind înainte: ce recomandă evenimentul Bucharest Jazz Festival pentru publicul larg, mai puțin obișnuit cu astfel de evenimente și cu jazzul?

În primul rând, e un festival outdoor, cu un line-up foarte generos. Pentru prima dată în București și în România au venit câțiva muzicieni de prim calibru, precum trompetistul Dave Douglas, cântăreața de jazz Carmen Lundy, câștigătoare a mai multor premii Grammy, sau John Scofield, unul din cei mai mari chitariști contemporani de jazz.

A fost și un line-up foarte bun cu artiști români. Separat, am avut un modul de evenimente conexe la Hanul Gabroveni din Centrul Vechi al Bucureștiului, cu proiecții de filme de jazz românești și străine, documentare, înregistrări de concerte, cu introduceri din partea unor critici de jazz (Virgil Mihaiu de la Cluj, Florian Lungu de la București). Apoi, a fost evenimentul dedicat cărții românești de jazz, care are o prezență destul de puternică, există cel puțin 30 de cărți despre jazz publicate aici în ultimii 10 ani. Unele din ele au fost lansate în premieră aici, au fost discuții cu autorii. Vineri, 4 iulie, am avut și evenimentul „Discul românesc de jazz”, dedicat caselor de discuri românești. Poate nu se știe, dar se produce serios jazz în România. Evident, poate nu la nivelul american sau britanic, dar se produce jazz care cred că trebuie scos la lumină. 

Pe 1 iulie, la deschiderea oficială, am inaugurat o excelentă expoziție de afișe de jazz din Polonia, marcând avangarda acestui gen, din anii 1960, și prezentată de unul din cei mai mari colecționari de astfel de afișe, în parteneriat cu Institutul Polonez din București. Așadar, au existat în programul festivalului evenimente pentru toți cei interesați de arta jazzului. Eu sper că Bucharest Jazz Festival s-a remarcat deja ca un eveniment de marcă pentru Capitală și pentru jazzul din România.