În dulcele sunet... al muzicii

Foto: Radu Boţoiu

Muzica de Richard Rodgers 
Versurile de Oscar Hammerstein II 
Libretul de Howard Lindsay şi Russel Crouse 
Sugerat de „The Trapp Family Singers” 
de Maria Augusta Trapp

Prezentat prin aranjament cu josef weinberger limited

în numele R & H Theatricals din New York

Spectacol interpretat în limba engleză, cu textele vorbite în limba română

Dirijor: Adrian Morar

Regia artistică: Mihaela Bogdan

Scenograf: Valentin Codoiu

Coreografia: Roland Podar

Dirijor cor: Corneliu Felecan

Distribuţie(1 aprilie) Iulia Merca - Maria Rainer, Florin Sâmpelean - Căpitanul Georg von Trapp, Liliana Neciu - Maica Superioară, Ligia Fărcaș - Sora Berta, Daniela Tricu - Sora Margareta, Liana Sfârlea - Sora Sofia, Vasile Cionca - Franz/majordomul, Elena Potopea - doamna Schimdt/menajera, Simona Baltog - Liesl von Trapp, Dacian Andreica - Friederich von Trapp, Maria Dragu - Louisa von Trapp, Alexandru Maier - Kurt von Trapp, Iulia Iacob - Brigitta von Trapp, Mălina Ungureșan - Marta von Trapp, Karina Mitrana - Gretl von Trapp, Ruslan Bârlea - Rolf Gruber, Daniela Mureșan Chișbora - Baroana Elsa Schräder, Sorin Lupu - Max Detweiler, Remus Chidean - Domnul Zeller, Liviu Oltean - Baronul Elberfeld, Tatiana Olteanu - Baroana Elberfeld.

Opera Naţională Cluj

Reminiscenţa unui loc sau eveniment poate fi adeseori mai plăcută decât evenimentul în sine. Sau, cel puţin, se poateface o astfel de încercare. Este curios cum reuşeşte peste ani un musical să reunească în aceeaşi sală un amalgam de generaţii, care privesc spectacolul cu acelaşi entuziasm ca la început.

Musicalul Sunetul Muzicii a ajuns la finele lunii martie şi la Cluj. Din cauza solicitărilor numeroase din partea publicului, acesta a fost interpretat până la jumătatea lunii aprilie (13 aprilie fiind ultima dată). Musicalul a fost pentru prima oară pus în scenă în 1959 pe Broadway şi a ajuns, într-un final, şi la Opera Naţională Română Cluj-Napoca. Piesa este celebră mai ales prin vestita sa  ecranizare din 1965, de unde şi interesul major al publicului pentru spectacol.

Musicalul de la Cluj respectă în totalitate scenariul celui de pe Broadway, cu excepţia, desigur, a replicilor, care au fost traduse în română. Partea îmbucurătoare este faptul că restul spectacolului a fost interpretat în limba engleză, ceea ce a înzestrat piesa cu o doză mare de autenticitate. Doar că în acest context s-au observat unele mici defecte de limbă - probabil nu toţi artiştii au învăţat de la început să cânte în engleză, ceea ce s-a lăsat remarcat la nivelul unor replici muzicale. Însă acest fapt nu a fost ţipător, ci mai degrabă oarecum amuzant. Totuşi, muzica și versurile scrise de Richard Rodgers și Oscar Hammerstein II şi libretul de Howard Lindsay și Russel Crouse au fost interpretate la nivelul cuvenit, fără distorsionări neplăcute. Dar, dacă vorbim despre felul cântatului... Ei bine aici nu se pot avea obiecţii. Incipitul piesei, în care Maria (Iulia Merca) apare pe scenă cu o chitară în spate, desenează de la bun început o atmosferă de poveste, uşoară şi călduţă. Ceea ce este de remarcat, mai ales, e prospeţimea şi aerul tineresc pe care a reuşit sa-l transmită artista, fapt care antrenează publicul în ascultarea şi depănarea poveştii ei. Zâmbetul atât de firesc, dar, mai cu seamă, atitudinea artistei au fost pentru mine unele dintre punctele forte ale spectacolui. Numai fericire şi voie bună.

În acest context, mi-a părut şi mai fascinant corul a capella al măicuţelor de la mănăstirea Mariei. Rugăciunile în latină, cântate într-o unitate vocală remarcabilă, au reuşit să transpună spectatorul în poveste şi să adâncească misterul. Vreau să remarc aici un aspect. Chiar dacă publicul a fost constituit din persoane de toate vârstele şi cei mici aveau uneori tendinţa de a „acompania” actorii, în momentele în care apărea corul se lăsa o linişte curioasă, de parcă întreg publicul ar fi asistat la incantaţiile propuse de pe scenă. Mai mult decât atât, nu  am putut să nu remarc una dintre cele mai interesante personaje, după părerea mea - Maica superioară, interpretată de Anca Aluaş. Cu o sinceritate vocală înaltă şi cu o manieră de interpretare uşor ludică şi foarte voioasă, artista a creat o maică specială, care se întipăreşte în mintea spectatorului. Jocul celor două din faţa fântânii arteziene şi duetul fascinat dintre cele două voci a încântat atât urechea, cât şi ochiul. Vorbind despre încântarea vizuala, nu pot să nu laud decoraţiile excepţionale realizate de Valentin Codoiu. Pentru că dacă e vorba de un spectacol de o asemenea anvergură nu putea să scape nimic. Decorurile au fost pe măsură: culoare, bun-gust, abundenţă (dar care nu încărca scena câtuşi de puţin) au întregit viziunea regizoarei Mihaela Bogdan.

Ei bine, nu poţi să vorbeşti despre această piesă fără să nu spui nimic despre corul de copii. Cei de la corul „JuniorVIP”, sub îndrumarea artistică a Ancăi Mona Mariaş au fost surpriza şi emoţia serii. Desigur că eram convinsă de pregătirea profesională a micilor cântăreţi, dar de fiecare dată parcă simţeam o emoţie când îşi începeau discursul muzical. Mi-am dat seama, însă, că nu aveam motive să-mi fac emoţii. Prestaţia lor a fost la nivelul impus de cei de la Opera Naţională şi nici nu putea să fie altfel. Mai mult decât atât, copiii au demonstrat o adevărată inteligenţă şi îndemânare în tot ce ţine de artele spectacolului, de la jocul scenic până la mânuirea păpuşilor şi până la dans.

Desigur, familia von Trapp a fost una cu adevărat „cântătoare”. În acest context nu pot să nu vorbesc despre căpitanul George von Trapp, interpretat în această distribuţie de Bogdan Baciu. Cu baritonul său plăcut, care armoniza perfect cu mezzosoprana Iulia Merca, interpretul a creat un căpitan de o textură deloc aspră, poate din contră, un pic prea moale. Posibil e ca de la început acesta să fi trebuit să inducă publicului o impresie de ostilitate, pentru a remarca transformarea de apoi, dar din cauza acestei voci calde nu s-a prea accentuat acest aspect. Sau poate că aceasta a fost numai percepţia mea. În orice caz, prezenţa scenică, adică partea de „ce” mai mult decât cea de „cum”, m-a lăsat impresionată. Şi cum putea să fie altfel, dacă de fiecare dată când dirijorul Adrian Morar ridica bagheta pentru a începe o nouă piesă, minţile ascultătorului deja fredonau prea-cunoscutul This is one of ma favorite things...

O altă scenă care merită menţionată este cea a balului. Totalitatea costumelor pestriţe, a decorului, învăluite cu muzică şi însoţite de jocul luminilor m-au convins încă o dată de calibrul spectacolului.

Dar să nu uităm că cea mai importantă a fost totuşi muzica şi sunetul ei. De aceea, mi s-a părut că aud stereo, în ideea în care se cânta şi din sală. Adevărul este că, la un moment dat, doi artişti ai operei au început sa cânte din sală, iar efectul pe care l-a dat această mişcare a fost unul uimitor. Sala şi scena s-au unit într-un întreg.

Aspectul cel mai relevant pe care l-aş putea surprinde este maniera aerisită, uşoară şi foarte bonomă a acestui spectacol. Fie că a fost vorba despre jocul inocent al copiilor sau despre conjunctura istorică dramatică a acelor ani, Sunetul muzicii a alintat simţurile celor care au venit să se bucure de el. Este un spectacol care merită văzut şi, cu siguranţă, auzit.