În august 2014 temperaturile sunt ridicate în România: fierbe dorul de vacanță, e încinsă situația economică și politică, dar și focul (numărul, varietatea, calitatea) evenimentelelor culturale, muzicale, artistice de prin țară este mare, pentru cine își dorește să le vadă și deguste. Pentru că august relaxează multe din crispările cotidianului românesc niciodată plictisitor, am vrut să văd cum se simte de la centru și de sus pulsul României culturale. Exact, cultura, Cenușăreasa bugetelor. Cultură=bani și bani=cultură? Nu există spațiu și timp suficient pentru a demonstra că ecuația nu este atât de banală.

Clujeancă, specializată și însărcinată cu restaurarea patrimoniului cultural, Hegedüs Csilla este secretar de stat în Ministerul Culturii. Am început acest dialog cu convingerea fermă că orice realitate rodnică și frumoasă trebuie să aibă la punctul de pornire o viziune bună. 

Hegedüs Csilla: „Nu înțeleg logica investițiilor minime în cultură.”

Țara arde și cultura… ce face? Cum se vede cultura de la nivelul Ministerului, în contextul în care bugetul alocat este la coada listei?

Din PIB-ul României, cultura beneficiază de 0,09%. În comparație, Macedonia, țară nemembră a UE, alocă 2% din PIB pentru cultură, Bulgaria are 1%. Ministerul Culturii este cel mai sărac minister din românia, cu toate că nevoile culturale ale acestei societăți sunt imense. La noi persistă încă acea mentalitate că toate problemele trebuie să fie soluționate „de la centru”, începând cu restaurarea monumentelor istorice şi până la finanțarea festivalurilor.

Se spune că oamenii deștepți lucrează și pe timp de criză, pregătesc strategii care să poată fi folosite în vremuri mai bune. Și noi facem acest lucru. În limitele dificile existente, Ministerul Culturii a reușit să facă, totuși, lucruri impresionante. De exemplu, în restaurarea unor instituții de cultură importante, Ministerul a investit circa 450 de milioane de euro dintr-un împrumut din care a fost reabilitat Teatrul Național din București, Palatul Culturii din Iași ‒ în curs de restaurare ‒, iar Teatrul Maghiar din Cluj are o sală nouă; am reușit să identificăm o nouă sursă de finanțare, fondul norvegian pentru restaurarea unor monumente istorice. Consider că, în cazul în care restaurarea se face pentru nevoile și folosința comunităților, ea devine un lucru extraordinar de util.

Patrimoniul cultural al României este prea puțin cunoscut. În strategia de dezvoltare a României, turismul cultural și folosirea patrimoniului nu sunt incluse acolo unde s-ar cuveni. 3,5 % din PIB-ul UE este adus de cultură și de industriile creative. Cultura poate fi și la noi o pârghie de dezvoltare, deoarece valori aidoma celor pe care le avem noi au foarte puține țări din UE, iar o investiție mică în cultură aduce roade imense: în primul rând, prin restaurarea monumentelor se creează locuri de muncă. Asta ca să nu mai amintim turismul cultural, care poate fi  o resursă extraordinară pentru comunitățile locale. Din aceste motive nu înțeleg logica investițiilor minime în cultură.

Hegedüs Csilla: „Nu înțeleg logica investițiilor minime în cultură.”

Poate cu atât mai mult de timp de criză economică, investiţiile în cultură la nivel local și nu numai, pot fi o potențială soluție de ieșire din criză?

Da, sunt. Statele Unite fac exact acest lucru: pe timp de criză investesc masiv din resurse guvernamentale în cultură, dar și în infrastructură. Noi am făcut un prim pas în privința legislației prin finalizarea Codului Patrimoniului. E un subiect arhidiscutat, însă e nevoie de aducerea legislației la nivel european, ca să oprim distrugerea patrimoniului şi totodată dorim să îi stimulăm pe cei care doresc să îngrijească de el. Avem specialiști extraordinari în comisie care ne ajută în acest demers, dorim să  avem o dezbatere publică reală: vrem să auzim părerea societății civile, a profesioniștilor, a asociațiilor profesionale precum OAR.

Un proiect mai mic al instituției este legea cinematografiei ‒ prietenii mei de la TIFF ar spune că nu este unul mic. Totuși, comparativ cu Codul Patrimoniului, este un proiect mai restrâns ca domeniu, dar – într-adevăr – extrem de important.

De asemenea, foarte importantă este aducerea la zi a listei monumentelor istorice. Ea se reactualizează o dată la 5 ani și arată care sunt monumentele protejate (peste 29.000 în România, de categoria A și B). Vrem să știm exact ce avem, pentru că suntem gardienii acestui patrimoniu și avem datoria să-l păstrăm și să-l folosim corespunzător. Dacă reușim să ne facem treaba eficient, patrimoniul poate deveni un lucru de care putem să ne bucurăm.

Ați menționat că încă există așteptarea ca centrul, autoritățile, să facă foarte multe proiecte. Procedurile sunt uneori foarte greoaie, fondurile mereu puține și, totuși, proiecte se fac. Cum stimulează Ministerul Culturii inițiativele și responsabilitatea la nivel local, descentralizat, în cultură, pentru a se găsi surse variate de finanțare, pentru creșterea capacității de management de proiecte culturale, identificarea de parteneri etc.?

Încercăm să avem o prezență bună în teritoriu prin direcțiile județene de cultură. De asemenea, am început și vom continua să organizăm consultări publice. De exemplu, la începutul acestei luni a avut loc la Cluj o dezbatere publică privind strategia și procedura de finanțare a programelor culturale de către Administrația Fondului Cultural Național. Este un pas major, fiindcă nimeni până acum nu a deschis această ușă spre societatea civilă și spre operatorii culturali, pentru a întreba ce nevoi au, ce doresc să finanțăm. Se poate ca Ministerul să nu perceapă întreaga realitate a nevoilor culturale la nivel local, de aceea dorim să aflăm prioritățile. Unii pot spune că este prioritară educarea publicului consumator de artă contemporană, sau că urbanismul este mai important, să existe spații urbane civilizate și programe comunitare, alții susțin mai degrabă restaurarea patrimoniului.

Cred că ambasadorii noștri cei mai buni la nivel local ar trebui să fie muzeele. Însă imaginea  oamenilor despre muzee este cea de „loc prăfuit”. Noi credem în conceptul muzeului de tipul celui făcut la Antipa, în București, un muzeu deschis, cu o cafenea, unde lumea vine să se distreze, să cunoască și să se bucure. A realiza proiecte similare și la alte muzee nu înseamnă neapărat resurse imense, cât mai degrabă trainingul personalului din muzee ‒ iarăși, o direcție de care ne ocupăm acum, pe timp de criză. Sper ca în câțiva ani să avem mai multe muzee după modelul celor din Marea Britanie, unde instituțiile de acest gen oferă o experiență culturală foarte vie și complexă.

Hegedüs Csilla: „Nu înțeleg logica investițiilor minime în cultură.”

Brandul nostru de țară este „România – grădina Carpaților”. Ce facem cu lipsa de grijă față de grădinarii care pot îngriji această bogăție? Și cum activăm imaginea de țară a României în străinătate, dar, și mai mult, cum o promovăm în interior, către românii care sunt dezamăgiți și mai puțin mândri de România?

În exteriorul țării avem mai multe programe, Strategia Dunării, în care Ministerul Culturii este una din autoritățile coordonatoare ‒ este o astfel de oportunitate ‒ apoi sunt festivalurile, târgurile de carte la care România participă sau Bienala de la Veneția, unde anul acesta România a participat cu un proiect extraordinar prin care a prezentat patrimoniul nostru industrial. Proiecte se fac, însă nu avem o prezență suficient de stabilă, și cred că partea de patrimoniu nu este destul de bine reprezentată în aceste promovări. Gândiți-vă câte monumente avem pe lista patrimoniului mondial al UNESCO, de la mânăstirile din Moldova la bisericile de lemn din Maramureș, bisericile fortificate săsești, cetățile dacice și atâtea altele. Asta înseamnă că putem crea imaginea unei țări cu valori extraordinare.

În privința promovării României în interiorul țării, avem intenția să propunem Ministerului Educației un proiect de genul „Cunoaște-ți țara”, pentru că este esențial ca promovarea să înceapă cu copiii. Apoi, în cadrul Strategiei Dunării, încercăm să promovăm limesul danubian și multiculturalitatea din Dobrogea și Delta Dunării. Există proiecte de promovare a valorilor României, însă avem nevoie de implicarea societății civile și a autorităților locale. Niciodată nu poți să dezvolți „de la centru” mândria regională, ceea ce este un lucru esențial în promovarea țării. Am citit recent că se deschide la Buxelles biroul de promovare a Țării Moților, mi se pare un proiect extraordinar! Avem nevoie de cât mai multe proiecte de acest fel, cu implicarea a cât mai multe autorități locale laolaltă. La București se poate constata, de exemplu, că avem cetăți superbe care merită promovate, dar dacă primarii din localitățile respective nu organizează acolo și evenimente culturale, dacă școlile și universitățile de acolo nu se implică, e de prisos. Mândria regională nu se poate induce din afară.

Sunteți născută la Cluj, într-o regiune cu o foarte bogată tradiție multiculturală, conviețuire tolerantă și realmente funcțională. Este un lucru care lipsește în multe alte părți de lume, ca să nu mai vorbim de zonele unde se ajunge la conflicte interetnice grave. Ce bune practici arată România Europei din acest punct de vedere?

Am crescut într-un Cluj în care era perfect normal să vorbești trei limbi, am învățat româna, maghiara și germana. Pe aceasta din urmă la Brașov, întrucât exista un obicei foarte frumos, copiii mergeau o vreme ‒ de exemplu ‒ la Brașov, la o familie de sași, unde se vorbea doar germana, și acolo învățai limba, vrând-nevrând. În România, suntem extrem de bogați din acest punct de vedere și mai toleranți decât acele țări în care nu există naționalități minoritare. Multiculturalismul înseamnă limbi, religii și culturi diferite și ne-a învățat să respectăm un alt punct de vedere, diferit de al nostru. Odată ce înțelegem și acceptăm că lucrurile pot sta și altfel decât le vedem noi, atunci ne dezvoltăm mult mai bine și învățăm mai mult.

Cred că noi ne folosim deja de acest avantaj al experienței multiculturalismului. Gândiți-vă că în Ardeal vin foarte mulți turiști germani, maghiari, care pot comunica aici în limba lor maternă. Avem deschidere, ușurința de a comunica și, bineînțeles, toleranță. Toate acestea sunt extrem de importante. Sunt mândră de aceste valori și niciodată nu mi-am închipuit să trăiesc în altă parte. Mai mult, nu cred că această țară ar merge într-o direcție greșită. Spun doar că merge puțin cam încet în direcția bună. Am parte zilnic de bucurii când mă uit la mulțimea proiectelor culturale de succes, cum ar fi TIFF-ul, Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, activitatea Ordinului Arhitecților, producțiile de teatru care au dus faima României în toată lumea, Festivalul George Enescu, Fabrica de Pensule din Cluj – pe multe dintre acestea am reușit să le finanțăm din bugetul nostru restrâns. Mă gândesc aici și la oferta teatrală din București, unde în fiecare seară poți vedea altceva, foarte multe lucruri interesante. În plus, la noi accesul la cultură este destul de facil; un bilet la teatru, la operă este, de regulă, foarte accesibil. Dacă vrem să ne bucurăm de cultură în România, atunci putem avea frecvent bucurii mari.