Zoltan Ardelean

Este toamnă, o toamnă blândă, superb colorată. Sunt într-o cameră de hotel în Sinaia şi, în ciuda câtorva nori şi urmelor ploii de azi noapte, este relativ cald, soare şi prospeţime. Plănuiesc azi să urc la cota 2000, să mă întind pe iarba parfumată și umedă, să caut un pârâiaş de munte, să citesc o carte în linişte (mai mult de cele trei pagini pe care le reuşesc de obicei), să beau apă de izvor. Să am un weekend care sa-mi amintească de vacanţă, de vară. E doar octombrie si deja m-am saturat de birouri, computere, şefi şi colegi psihopaţi de autorităţi opace și căcăcioase. Cred ca la fel este si pentru voi. Aţi vrea să vă aruncaţi într-o mare ca lacrima sau într-un lac de munte, să vă plimbaţi printr-un oraş vechi, să priviţi spectacolul străzii de la o terasă cochetă cu chelneri tineri şi serviabili. Ştiţi exact despre ce vorbesc, probabil aţi văzut la televizor, la reclamele pentru bere sau agenţii de turism. Sau poate unii dintre voi chiar au trăit aşa ceva şi ar vrea să repete experienţa.

Nu zic că ar fi imposibil, dar este tot mai greu să te apropii de perfecţiunea reclamelor şi amintirilor. Există mai multe explicaţii, mai mulţi factori iritativi care fac ca deseori, vacanţele noastre să devină un şir de dezamăgiri, stressuri şi jumătăţi de măsură trăite la temperaturi din ce în ce mai ridicate. Pentru mine, printre iritanţii majori sunt gunoaiele, acele acumulări crescânde de materiale ne-biodegradabile, pungi de seminţe şi alune, pet-uri de bere şi cola, caserole de mici şi ceafă de porc, pahare de plastic, filtre de ulei, anvelope uzate, materiale de construcţii, pamperşi, tampoane şi prezervative folosite, care, deşi nu apar niciodată în reclame, sunt peste tot, din pârâiaşele de munte la marile oceane şi de pe străzile înguste ale micilor oraşe medievale cocoţate pe vârf de deal din Sudul Europei până pe bulevardele marilor metropole mondiale.

Desigur, nu peste tot este la fel. Padurea Făget de lângă Cluj era acum 20 de ani un habitat semi-sălbatic unde, printre sferoliţi şi fosile, te întâlneai regulat cu broscuţe, căprioare, iepuraşi, vulpi, mistreţi şi chiar lupi (vara erau inofensivi, cică); acum, o mare parte din Făget este un cartier de vile, majoritatea de prost gust arhitectural, iar pădurea a devenit depozit de materiale de construcţie, pet-uri, sticle şi recipiente de polistiren. Sferoliţi găseşti mai mulţi în curţile vilelor sus-menţionate decât pe marginea pârâiaşelor, care şi ele au cam secat, iar căprioarele, mistreţii, vulpea şi lupul au dispărut (în schimb, a apărut o fermă de păuni, probabil pentru decorarea curţilor acelor vile cu sferoliţi).

Trebuie, totuşi, să recunoaştem că gunoaiele din natură nu sunt un fenomen tipic românesc. Am citit nu de mult despre un navigator britanic, care face traseul Australia-Taiwan de zeci de ani, singur, într-o barcă cu pânze, pescuindu-şi breakfast-ul şi dinner-ul direct din mare; se pare că în ultimii ani găseşte în Pacific mai multe recipiente de plastic şi conserve decât peşti comestibili. Totuşi, e clar că prevalenţa gunoaielor ţine şi de drapel. Deşi eucalipţi şi palmieri există atât în Australia, cât şi în Sicilia, la antipozi gunoaiele sunt mult mai puţin evidente decât în insula mediteraneeană. De ce? Lipsă de cultură? Lipsa perspectivei istorice a degradării mariilor imperii? Nici vorbă, bagajul cultural şi istoric este mult mai bogat în Sicilia decât în Australia. Istoria culturală a Siciliei se măsoară în mii de ani, pe aici au trecut şi s-au dezvoltat grecii, romanii, maurii, normanzii, spaniolii, italienii, pe când majoritatea australienilor sunt o adunătură de imigranţi (inclusiv sicilieni) stabiliţi la antipozi în ultimele două secole. Dar în Australia nimeni nu aruncă gunoaie pe jos; mai mult, în ultimul timp există chiar o campanie împotriva apei îmbuteliate (e la fel de bună ca cea de la robinet şi nu implică recipienţi de plastic), pe când la noi, sau la alţii din ginta noastră, faptul că laşi după tine pet-ul de bere gol şi caserola de mici este mai degrabă regulă decat excepţie, în ciuda faptului evident că dacă ai cărat un pet de bere plin până în pădure, e mai uşor să-l duci gol până acasă, la tomberon.

E clar, avem nevoie de o „epidemie” culturală anti-gunoaie, un curent de opinie la care să adere tot românul, de la academician la cocălar, o modă care să devină la fel de „sexy” ca jeansii rupţi, reţelele de socializare, gulerele ridicate de la polo T-shirts, şpiţarii pe timp de vară fără şosete, ca unghiile tehnice multicolore, botox-ul, colagenul şi silicoanele. Malcolm Gladwell, în bestseller-ul său din 2000,  The Tipping Point (nu e uşor de tradus în română: punctul critic, punctul de fierbere, punctul fără întoarcere sau, mot-à-mot, punctul de „basculare”) argumentează în mod strălucitor (poate prea strălucitor) faptul că opiniile şi curentele socio-culturale care au succes major, global, se supun aceloraşi legi care guvernează epidemiile de boli contagioase. Epidemiile, fie ele banale, cum ar fi gripa sezonieră, sau devastatoare, ca HIV/SIDA (sau, mai nou, Ebola), nu urmează o cinetică liniară, cu creşteri constante în rata infecţiilor, ci una exponenţială, în care perioade lungi de inactivitate ale unui agent infecţios deja existent în stare latentă sunt urmate de o creştere relativ lentă (dar nu liniară) până la atingerea punctului critic, de „basculare”, moment de la care numărul de infectaţi creşte exponenţial, urmând o curbă hiperbolică.

Pe scurt, Gladwell susţine că epidemiile, atât cele rele, cât şi cele „bune” (să acceptăm ideea că există şi epidemii bune, ca de exemplu moda mini), sunt „guvernate” de trei „legi”: 1) Legea celor puţini (The law of the few); 2) Legea aderenţei sporite (The stickiness factor) şi 3) Puterea contextului favorabil (The power of context). Legea celor puţini susţine că o idee câştigătoare sau un virus ucigător sunt promovate de un număr mult mai mic de oameni decât cei care vor beneficia sau suferi în cele din urmă de acea idee sau boală. „Puţinii” care împrăştie idei/virusuri sunt în principal aşa-numiţii „connectors”, persoane care cunosc pe „toată lumea”, sunt amici cu tot oraşul, sunt adevărate noduri relaţionale, oameni care, datorită lipsei de inhibiţii sociale sau sexuale sunt în stare să împrăştie boli virale care altfel s-ar autolimita, sau secrete care altfel ar fi îngropate odată cu purtătorii lor. O altă specie a „celor puţini” este „the salesman”, acea persoană carismatică, perseverentă şi convingătoare, capabilă să vândă, daca are interes, gheaţă la eschimoşi şi oale Zepter la gospodinele care nu ştiu să le folosească. Legea aderenţei sporite susţine că un produs, idee, sau agent infecţios, are nevoie de o calitate nouă, „lipicioasă”, care să-l facă mai atractiv în comparaţie cu ideile/produsele/virusurile pre-existente; această calitate poate fi o mutaţie în cazul unui virus, un nou format la o emisiune de televiziune sau un nou tip de croială la o pereche de pantaloni. Puterea contextului susţine rolul condiţiilor externe, cum ar fi variaţiile climatice sau migraţiile masive populaţionale în cazul unor epidemii virale, sau poate contextul de criză economică favorabil răspândirii ideilor extremiste, în cazul unor epidemii socio-politice; în lipsa acestui context favorabil, multe idei, tendinţe, mode, ar rămâne izolate şi nu s-ar atinge punctul critic, de „basculare”, necesar pentru creşterea exponenţială, de tip epidemic.

Să revenim la gunoaiele româneşti şi de aiurea. În spiritul gladwellian, pentru ca străzile, pădurile şi pârâiele româneşti să se cureţe, este necesară o creştere exponenţială a persoanelor care nu lasă după ei pungi, sticle, pet-uri, pamperşi, sau, dacă vreti, o scădere exponenţială a numărului celor care fac invers. Conform primei legi a epidemiilor, cea a „celor puţini” ar trebui să existe câţiva „conectori” şi „vânzători” care să promoveze ideea de curăţenie. Ecologistul român tipic e un tip înalt şi slab, pletos (poate chiar cu coadă sau coc), bărbos, ochelarist, cu rucsac, care umblă arogant prin oraş cocoţat pe un mountain bike, nu citeşte presa de scandal, nu se uită la televizor, ascultă jazz şi rock, dispreţuieşte manelele şi pe manelişti. Din păcate, o asemenea persoană nu poate vinde nimic populaţiei ţintă de aruncători de gunoaie. Avem nevoie, de fapt, de o coaliţie între „conectori” tip realizatori de emisiuni TV de prost gust şi manelişti/rapperi/actori de mare succes. Să ne imaginăm un show TV avându-l ca prezentator pe Mircea Badea, „connector-in-chief”, în care să apară Florin Salam, Adrian Copilul Minune, Andra, Stela şi Arşinel, Paraziţii, Florin Piersic, poate chiar Mircea Dinescu, ca „vânzători” ai ideii eco. Ce ziceţi? Un clip cu Florin Salam la iarbă verde, bustul gol, dând pe gât un pet de 2,5 litri; lângă el, Andra, în bikinei, punând micii pe jar, amândoi aruncând apoi containerele de plastic în portbagajul BMW-ului şi NU pe jos, lângă rămăşiţele focului, cântând, între timp, o unduioasă manea eco…  Realizabil? Apoi, pentru a conferi un factor de aderenţă, ar putea interveni statul, guvernul, primăriile, nu prin amplasarea mai multor coşuri de gunoi (care oricum nu sunt folosite sau sunt vandalizate), ci prin răsplătirea directă a parcurilor, cartierelor mai curate. Nu ştiu. Cum poţi să faci ca o idee clar bună să pară mai bună? Foarte greu, dacă te adresezi unor interlocutori opaci. Cât despre puterea contextului, e clar că aici e necesară implicarea statului. Gladwell oferă ca exemplu de context puternic politica de „toleranţă zero” a autorităţilor new-yorkeze în anii ’80 și ‘90, adică pedepsirea imediată a vandalismului şi huliganismului, care în scurt timp a dus, se pare, la scăderea impresionantă a numărului de crime violente pentru care New York-ul era notoriu. Desigur, şi la noi, şi în Sicilia există legi împotriva aruncării gunoaielor, dar cui îi pasă dacă nimeni nu le pune în aplicare? Cine a fost vreodată amendat la iarbă verde?

Greu de imaginat, dar, totuşi, ar merita încercat. N-ar fi minunat ca amendarea usturătoare şi rapidă a aruncătorilor de pet-uri să ducă la îmbunătăţirea considerabilă a serviciilor publice, scăderea corupţiei, creşterea încrederii investitorilor străini şi pomenirea Româiei alăuri de Danemarca, Australia şi Canada în topul ţărilor civilizate? Şi ce frumos ar fi dacă tot acest tăvălug pozitiv ar porni de la un clip eco cu Florin Salam…