interviu de Gabriela Lupu

Unul dintre cele mai aplaudate spectacole prezentate în cadrul Festivalului Naţional de Teatru a fost, în mod paradoxal, unul de dans. Este vorba despre „Imagine All The People”, pus în scenă la Opera Naţională din Iaşi de marele coregraf român Gigi Căciuleanu. Pornind de la faimosul cântec al lui John Lennon, Căciuleanu a montat spre deliciul publicului un spectacol despre îndrăgostiri şi dez-îndrăgostiri, despre plecări şi sosiri, despre destine încrucişate şi căi paralele. Despre acest spectacol atât de special am vorbit şi noi cu Gigi Căciuleanu.

Gabriela Lupu: Cum s-a născut „Imagine All the People”?

Gigi Căciuleanu: Povestea lui este lungă, lungă, lungă, dar din fericire spectacolul este scurt. Întotdeauna spectacolele se alimentează din încrengăturile unor întâmplări frumoase care depind uneori de noi, alteori nu. Să încep cu muzica. Sunt bucăţi muzicale care m-au bântuit în anumite perioade, genul acela de melodii pe care după ce le asculţi ajungi să nu mai dormi noaptea pentru că ele îţi cântă în cap. Deşi ele sunt din genuri total diferite, le-am reunit în spectacol tot aşa cum oamenii de pe diferite continente se pot uni în zilele noastre fără nici o problemă. Muzicile din spectacolul meu sunt din epoci diferite şi de pe meridiane diferite. Spectacolul nu este un omagiu lui John Lennon, cum s-a tot spus, pentru că adevăratul punct zero al montării este „Lume, lume” al Mariei Tănase, cântec pe care l-am introdus de asemenea în spectacol.

G.L: De ce veniri, de ce plecări?

Gigi Căciuleanu: Pentru că asta a fost şi viaţa mea. Am tot plecat. Prietenul meu Dan Mastacan mi-a spus cândva: „Viaţa ta este ca a lui Mahler. A trebuit să plece în America pentru a fi apreciat în Germania. (De altfel voi face un spectacol pe muzica lui Mahler în care va fi vorba exact despre asta, depre eterna plecare, despre eterna trecere. Probabil că „Imagine” este doar un preludiu al acestui spectacol). Asta mi-a fost şi mie soarta. Am tot plecat, dar când pleci de undeva te duci altundeva. Nu doar plecatul e important, ci şi „ajunsul”. În spectacolul „Imagine All the People” oamenii trec unul pe lângă altul, uneori se opresc, alteori nu. „Imagine” e o incitare la imaginaţie şi mi-ar plăcea ca cei care văd spectacolul să-şi imagineze viaţa fiecărui personaj de pe scenă şi să-i contureze mai departe soarta cu mintea chiar şi după ce cade cortina.

G.L.: Toate întâlnirile dintre personaje păreau nişte mici poveşti de dragoste. Aşa le-aţi gândit?

Gigi Căciuleanu: Eu cred că viaţa este făcută numai din poveşti de dragoste. Unele sfârşesc bine, altele rău. Dar mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Romeo şi Julieta n-ar fi murit. Ar fi fost o nenorocire. O căsnicie care s-ar fi sfârşit poate cu cratiţe-n cap, poate el şi-ar fi găsit o alta mai tânără. Nu ştiu. Tot la Topârceanu revin: „Dacă nu ne-am fi-ntâlnit (Absolut din întâmplare), Tu pe altul oarecare. Tot așa l-ai fi iubit.” După cum vezi mă tot alimentez din frânturi. Din frânturi de versuri, din frânturi de rime, din frânturi de muzici. Aşa cum este muzica din “Imagine”. Am gândit-o ca pe un caleidoscop, ca pe jucăria aceea din copilărie care probabil că şi pe tine te fascina când erai mică. E fabulos cum bucăţelele de sticlă din acel ochean îşi schimbă locul şi formează noi şi noi modele.
imagine foto florin ghioca

G.L.: Mozart, John Lennon, Maria Tănase, Janis Joplin şi câte şi mai câte alte muzici adunate într-un cocktail foarte “îmbătător”…

Gigi Căciuleanu: Da. E un cocktail, e un puzzle, e, dacă vrei, un preş ţărănesc făcut din rămăşiţe. Aşa cum viaţa e făcută din întâlniri şi dez-întâlniri (nu ştiu dacă există cuvântul ăsta, dar hai să-l inventăm noi), din îndrăgostiri şi dez-îndrăgostiri. Miei îmi place mult mai mult să spun că cineva se dez-îndrăgosteşte decât că s-a separat sau s-a despărţit. Noi ne separăm de milioane de ori de câte ceva. În fiecare zi ne separăm de sute de mii de celule din corpul nostru şi uite că, totuşi, continuăm să fim noi înşine, dar nu la fel ca ieri, tot aşa cum apa din râul pe care-l admirăm acum nu este cea pe care am văzut-o acum o secundă şi nici cea pe care o vom vedea mai încolo. Spectacolul meu este despre acest gen de trecere, nu doar prin spaţiu, ci şi prin timp. Dar nu e un spectacol filozofic, ci unul vizual în care nu am vrut nici un decor, doar lumină şi muzică (desigur că şi acestea pot funcţiona ca un fel de “decor”). Am spus că nu vreau să fac puţin cu mult, ci mult cu puţin. Lumină, muzică şi talentul dansatorilor. Atât. Într-un fel acesta este un spectacol autobiografic, fără bârfe autobiografice, dar m-am dansat pe mine acolo. M-am văzut multiplicat în fiecare dansator. Spectacolul acesta este unul de autor, nu este doar regizat şi coregrafiat de mine. Tot aşa cum, păstrând evident proporţiile, în filmele lui Fellini până şi Giulietta Masina este tot o bucăţică din Fellini.

G.L. :Cum aţi lucrat cu dansatorii de la Iaşi, unii dintre ei extrem de tineri?

Gigi Căciuleanu: Cu dalta. Cu dalta, cu toporul. Ca să-l parafrazez pe Rodin. Când a fost întrebat cum sculptează dintr-un bloc de marmură un elefant, a răspuns: “Foarte simplu. Dau cu dalta până scot tot ce nu e elefant.” Eu lucrez la fel şi cu dansatorii de “religie” clasică şi cu cei de “religie” contemporană. Au devenit nişte secte care pe mine mă enervează. Eu lucrez la fel de greu sau la fel de uşor cu oricare. Cel mai dificil este să-i scot din nişte automatisme şi să-i aduc la sinceritate, să renunţe la orcie fel de clişee. Le spun mereu să vadă cât de frumoase sunt fotografiile din revistele de fotbal. Fotbaliştii ăia fotografiaţi pe teren în timpul meciului nu se gândesc să fie frumoşi, să dea bine la camera, ci sunt sinceri. Aparatul îi surprinde în momentele de adevăr. Dar, în acelaşi timp, recunosc că e foarte greu să fii sincer. Noi oamenii trăim într-un soi de ipocrizie ritualică. Până şi politeţea, cu toate regulile ei, este un fel de ipocrizie.

G.L.: Un alt element important din spectacol este pardesiul. De ce dintre toate hainele din lume aţi ales pardesiul ca simbol?

Gigi Căciuleanu: Pentru că viaţa toată e o călătorie, o trecere, iar noi suntem trecători pe această “stradă”. Iar trecătorii poartă pardesiu. Pardesiul te acoperă, te apără de ploaie şi de vânt. În plus, pardesiul nu este unsimplu palton, îl porţi mai des, îl pui de obicei la trecerea dintre un anotimp şi altul. Iar uneori, când e prea cald, îl scoţi şi îl pui pe umăr. E un gest foarte des întâlnit. I-am rugat pe dansatori încă de la început, chiar dacă nu aveam gata pardesiele, să pună mereu ceva pe umăr. Pentru că gestul este semnificativ în sine. Şi într-o zi cînd am ieşit de la repetiţii am văzut în faţa Teatrului Naţional din Iaşi este statuia lui Vasile Alecsandri reprezentat cu pardesiul pe umăr. M-am bucurat foarte tare atunci. “Uite, am avut dreptate! De câtă vreme stă oare Alecsandri aici cu pardesiul pe umăr şi tot pleacă undeva?”
imagine foto

G.L.:Şi am observat în spectacol că uneori personajele folosesc pardesiul pentru a se acoperi şi unele pe altele. E un gest de iubire?

Gigi Căciuleanu: Da. E vorba de protecţie. În viaţă avem nevoie de mica protecţie, de o atingere pe umăr, de o privire caldă. E foarte important să ştii că ai pe cineva căruia să-i poţi pune capul pe umăr şi să stai pur şi simplu acolo. Nici să plângi, nici să hohoteşti, doar să stai. Contactul uman, atingerea sunt esenţiale. Din fericire, dansul înseamnă contact. Orice duet este un contact. Nu poţi fără. Cei ce dansează un duet sunt ca doi trapezişti care depind unul de altul. Trebuie să se prindă de mână în aer în secunda potrivită. Dacă ratează acel moment, unul cade, iar celălalt rămâne agăţat. Aşa se întâmplă şi în viaţă.