FALS DESE(M)N explorează nişa postmodernă  a intersectării imaginii cu textul. Obiectivul şi sensul traseului pe care le urmăreşte „partitura epică” sunt acelea de la stampă la text şi înapoi la imagine. Textul (cu inflexiuni voit Dali-niene) se vrea alternant – când în registru  hard, când în cel soft – ludic, fragmentat, în conexiunea directă a trăirii şi a enunţării, voit fabulatoriu şi netributar vreunei ordonări sau cerinţe formale, convenționale. În aceeaşi măsură, considerată etapă tranzitivă, definitivă sau (ne)desăvărşită (în sensul puzzle-ului), imaginea aşezată pe fiecare pagină este concepută atipic, precum reversul unei medalii (cu unul sau două elemente simbol, postate fiecare central, dar nu concomitent, semne criptate care se succed în progresia lecturii, precum lanţul ADN).

Firul epic este suplimentat cu un dozaj fabulatoriu (deşi se pot uşor şi intenţionat recupera studiile geografico-monografice cu privire la o anume cetate transilvăneană sau se pot face diagnostice pe baza unor buletine medicale cu prea-plin limbaj de specialitate), narând, pe urmele stampelor lui Venceslav Melka, peripețiile periplului din spaţiul real în cel ireal şi, uneori, în cel intermediar, al unui Pălărier, însoţit de Motanul său.

Efectul novator, pe care îl propune cartea-obiect de faţă, constă într-un itinerar neutilizat până acum: demarează de la stampă, o traduce prin text, fabulează, forţează inteligibilitățile şi posibilitățile de a construi sensuri, mizând pe priza directă, pe un supra-dozaj al gândului, pentru a reveni la o altă imagine şi pentru a concluziona că nimic nu rămâne, decât cenuşa/urma profetică a traseului.

De fapt, romanul-graphie forţează limitele de construcţie postmoderne pentru a  le dirija înspre registrul scriiturii/ lecturii postumaniste.

Fără a deconspira prea mult(e) din nervurile/striaţiile iriga(n)te ale (a)fluxului scoarţei cerebrale a textului, dubletul Pălărier-Iztit dă măsura conținutului/universului său ideatic. Pe urmele lui A. J. Cronin („Castelul Pălărierului”), cadrul (demarând chiar de la statutul vechi de stampă) trebuia să fie, deopotrivă, filigranic, discret, secretos, lăsând să se întrevadă absconsul director rezumat în singurul cuvânt-cheie (aşadar, suficient  expus, chiar dacă enigmatic până la capăt)  Pălărier. Între cele două „extreme de gen”  se interpune femininul a-toate-prezent, observatoarea care (de)joacă liniaritatea aparentă, pentru a o arunca – asemeni lui Alice în Ţara Minunilor – în plin deodată, atunci când naraţia sparge tiparele prestabilite şi refuză orice reper  firesc al construcţiei. Pisica de Cheshire (Iztit fiind el însuşi un motan cu dungile gri şi negre, dispuse ordonat şi, astfel, mimând, în cheia originalului, rasa) nu diferă foarte mult de tiparul/standardul după care este construit Motanul Behemot (demonul mascat care putea lua chip de om, chiar şi –  de ce nu –  de Pălărier,), cu gheare foarte lungi şi colţi nenumăraţi, impunând respect şi prudență în adresare. Doar că Pisica de Cheshire rânjeşte mult mai mult (la modul evident, fără reţineri), deşi nu este străină de tertipurile behemot-iene de disimulare, de efectul falsificator: rânjetul continuă şi după ce restul pisicii dispare.

Există şi în cazul cuplului Pălărier-Motan, un sens al drumului, o indicaţie de parcurgere, care reface indiciile avertismentelor şi codificărilor prezente în relaţia oedip-iană cu Sfinxul: vei ajunge acolo unde vrei, doar dacă vei merge suficientă vreme, pe traseul şi în interiorul unui aici în care „toţi sunt nebuni” (construcţii hibride, profiluri halucinatorii, dotate cu apetit sporit pentru transgresări de sens, pentru surprinderi inedite, pentru metamorfoze variate). Simultan cu prezenţa centrală a Pălărierului, Pisica devine însoţitor privilegiat, co-părtaş care acompaniază textul şi contextul, cedând spre decriptare întreaga sa simbolistică: doar Pălărierul gândeşte în matrix-ul ghicitorii revelatoare, a dublului sens, doar el cunoaşte timpul, echivalându-l unei fiinţe (părăsind analogia cu obiectele) şi, astfel, dispune de aptitudinea de a-l fixa într-o/printr-o repetitivitate non-liniară la o anumită oră prestabilită.

„Eu am pălării de vânzare. N-am nici una a mea. Sunt Pălărier”, declamă pesonajul în dialog cu Alice. În partitura romanului de faţă, Pălărierul nu are semne şi dese(m)ne de vânzare, de aceea le caută, le rescrie, le reinventează. După cum nici una dintre pălării nu este a sa – sunt toate false în măsura în care sunt doar pretexte şi reflexe ale indiciilor şi contra-indiciilor care nu mai dau măsura genitivului posesiv – poartă la pălărie un fir din mustaţa lui Iztit,  care încrustat pe dese(m)nul semnului de carte, nu este altceva decât substitutul rânjetului expus atunci când Motanul a dispărut…

 

un text de Sebastian Bradi din confesiunile Autoarei Viorella Manolache

VIORELLA MANOLACHE, Fals dese(m)n, Editura Stef, Iaşi, 2016

coordonator editare & grafică ADRIAN POPESCU