Declaraţie de admiraţie (FEST-FDR, ziua 2)

Foto: TNT/Adrian Pîclişan

Declar pe propria răspundere, Alina Şerban

Cu: Alina Serban.
Dramaturgie: Alice Monica Marinescu.
Scenografie: Adrian Cristea.
Regie: David Schwartz.
Muzică: Cătălin Rulea

Singurele mele momente în care am cochetat cu actoria au fost două şi mi-au încadrat la modul cel mai „glorios” perioada petrecută în liceu: primul a fost la începutul clasei a noua, când am avut un rol marginal într-o parodie a unei parodii pe care sper că a uitat-o şi Sfântul Duh, altfel subsemnatul fiind, pe viitor, nevoit să se ascundă în pădurile virgine ale Amazonului spre a nu fi găsit de ochii stigmatizanţi ai oamenilor decenţi intelectual şi al doilea a fost la sfârşitul clasei a douăsprezecea când, jucând cvadruplul rol de autor, regizor, scenograf şi actor principal al obligatoriei scenete de sfârşit de liceu, într-un cadru care implica mulţi saci de gunoi şi un creier de plastic, aşezat în genunchi, am sărutat o inimă de porc în faţa întregului corp profesoral. Acum, că v-am convins că nu prea am nimic de-a face cu actoria, îmi va fi mai uşor iertată o eventuală greşeală când, în cele ce urmează, îmi voi da cu părerea tocmai asupra acestei arte.

Cred că, atunci când joci pe scenă, este absolut imposibil să te goleşti de fondul tău uman şi să te laşi umplut de personaj. Înainte de toate, cred că actorul se (re)prezintă mai degrabă pe el ca om atunci când interpretează un caracter potrivit pentru el decât îl prezintă pe personajul în sine. Iar a te prezenta pe tine însuţi în faţa unui public, fiind absolut conştient, în sinea ta, că de la un moment dat nu mai „joci” mi se pare o dovadă de curaj aproape dement.  Dacă e aşa şi cineva îmi dă dreptate, îndrăznesc să merg mai departe, într-o zonă pe care, poate, o stăpânesc ceva mai bine. Ca spectator, din perspectiva dinamicii actor-om-personaj pe care o gândeam grosso modo mai sus, teatrul îţi dă o responsabilitate imensă. Poate că e în joc şi un soi de idealism al meu, dar cred că nu e deloc de glumit cu nişte destine nude care ţi se înfăţişează pe scenă, cu drama umană pură, cu teatrul acela extrem de real care ajunge să se identifice cu viaţa însăşi, în acelaşi sens în care actorii buni se auto-interpretează, în fond. A reuşi să faci asta ca actor mi se pare dovada unei puteri de sacrificiu imense, la fel cum imensă mi se pare, după cum ziceam, responsabilitatea care apasă pe umerii tăi, ca spectator.

Demersul Alinei Şerban din Declar pe propria răspundere mi se pare, din acest punct de vedere, un act de un curaj aproape şocant. Ceea ce face tânăra actriţă este să creeze (împreună cu Alice Monica Marinescu şi David Schwartz) şi să interpreteze un spectacol care se bazează pe paginile din jurnalul propriu care vorbesc despre copilăria ei într-un mediu defavorizat (Alina s-a născut şi a crescut într-o familie săracă de rromi dintr-un cartier marginal al Bucureştiului) şi despre lupta ei personală cu acceptarea propriei ei condiţii. Întreaga piesă este un one woman show ridicat pe bazele acestor texte puerile, dar deloc naive din paginile jurnalului unei fetiţe care trăia într-o casă de chirpici cu pereţii strâmbi, într-o curte în care duminica era zi de băut şi de scandal, iar lunea şi marţea erau zile de mahmureală, care era nevoită să meargă să facă baie la prietenele ei, care îi iubea pe cei de la 3 Sud Est şi suferea odată cu personajele preferate din serialele sud-americane. Nimic nu se desfăşoară, însă, sub semnul patetismului. Dincolo de toate, Alina este o fată care îşi iubeşte familia şi nu îşi regretă la modul absolut condiţia materială. Adevărata miză e cea a fetei rrome care este pusă în faţa unei maturizări premature tocmai datorită etniei sale. Aude mereu în jurul ei expresii ca „Nu te ţigăni!”, „Suntem ca ţiganii” sau „Asta e ţigănie curată”. Deşi are prieteni 100% români, se află mereu în faţa dilemei pe care i-o impune apartenenţa sa la etnia rromă: e greşit să fii rrom? ar trebui să-şi spună în gura mare originile sau, dimpotrivă, să şi le ascundă? Totuşi, a intra într-o discuţie politizantă vis-à-vis de un astfel de spectacol mi se pare într-un fel o brutalitate.

Am găsit în această piesă-monolog, pe lângă admiraţia pe care am căpătat-o faţă de curajul Alinei şi atenţia pe care mi-a suscitat-o punerea într-un mod cât se poate de acut a problemei minorităţii rrome, şi o soluţie de punere în scenă care mi se pare foarte bun㠖 de fapt, Alina Şerban chiar lucrează la acest spectacol de doi ani, cea pe care am văzut-o la Naţionalul din Timişoara fiind cea de-a treia variantă a lui. Cu ajutorul unui retroproiector, actriţa arată, pe un ecran, pagini din jurnalul ei şi fotografii personale. Le taie, le supune la tot felul de mişcări şi suprapuneri în ritmul excelentei muzici experimentale create şi interpretate live de Cătălin Rulea (care „se joac㔠la modul cel mai inspirat cu putinţă cu instrumente improvizate specifice copilăriei) şi se expune ea însăşi în lumina retroproiectorului, ca în faţa unui interogatoriu, povestindu-şi trecutul, expunându-şi speranţele şi înfruntându-şi temerile. Combinaţia este una extrem de ofertantă, vizual şi auditiv, iar spectacolul, dincolo de miza lui mai mult sau mai puţin politică, este unul care te obligă să empatizezi la modul cel mai sincer şi mai profund cu personajul. Iar curajul actriţei, fără a lua în calcul mesajul propriu-zis al spectacolului, este unul care nu îţi permite să fii, ca spectator, altfel decât profund îndatorat.

Aţi observat, poate, că în chiar primul paragraf al acestui text am început să vorbesc şi eu despre mine şi trecutul meu presărat cu mai mici sau mai mari eşecuri într-ale actoriei. Şi îmi dau abia acum seama că am decis într-un mod fericit să fac acest lucru. Abia aşa putem realiza care este diferenţa reală între o sinceritate care are doar puterea să umple nişte rânduri scrise sau să devină o replică grohăitoare într-o sală de teatru şi una care are puterea de a te împietri.