Silvia Cazacu

În perioada 28 – 30 mai 2015, la Bacău s-a desfășurat E-Motional dance connection 2015 în cadrul proiectului european E-MOTIONAL rethinking dance, unde Centrul de Cultură George Apostu a fost partener în proiect și gazda evenimentelor din această perioadă. La finalul lunii mai, dansatori și specialiști din domeniu s-au adunat la Bacău, într-un spațiu de dialog menit să creeze noi legături și să dezbată diferite aspecte, una dintre manifestări fiind conferința intitulată: „Dansul contemporan încotro?”. Ca parte a programului, am putea vedea două prezentări de rezidențe (desfășurate la Centrul George Apostu), în care echipe de dansatori și coregrafi au lucrat împreună pentru a crea o „propunere artistică bazată pe mișcare”, după cum ne anunță orgnizatorii în materialele de prezentare.

Secțiunea „MAP – sharing of processes” a fost alcătuită din prezentarea Nataliei Wilk (Polonia) și a Joanei von Mayer Trindade și Bruno Senune din Portugalia. Echipa portugheză a creat un work-in-progress intitulat Heaven is just a blue disguise of hell, un titlu inspirat dintr-o poezie aparținându-i lui Teixeira de Pascoaes (după cum a povestit Joana în interviul de mai jos). Spectacolul, deși la început de drum, este promițător prin energia dansatorilor, dar și prin coerența dintre conceptul teoretic și reliefarea lui în dans. Astfel că am simțit nevoia unui dialog cu Joana (concretizat printr-un interviu), care este și dansatoare, dar și coregrafă a produsului artistic, pentru a avea mai multe informații despre spectacol (puteți citi o cronică/ critică a spectacolului în articolul semnat de Beatrice Lăpădat).

foto joana 1

Heaven is just a blue disguise of hell

Astfel că am pornit la drum înarmată cu nenumărate întrebări despre ce însemnă să lucrezi într-o rezidență și care este viitorul acestui spectacol. Se pare că premiera va fi într-un spațiu în aproprierea orașului Porto pe 2 octombrie 2015, iar începutul proiectului a fost în urmă cu aproape o lună, atunci când Bruno Senune, Joana și Hugo Calhim Cristovão (regizor și coregraf, alături de Joana) au demarat discuțiile la nivel conceptual despre spectacol. Rezidența de la Bacău a fost un bun moment pentru a pune în practică toate discuțiile lor, chiar dacă cu Hugo s-a lucrat doar online, el neputând fi prezent în această rezidență. Spectacolul a pornit de la ideea de dualitate și explorarea limitelor, mai exact despre spațiul in-between (așa cum menționează Joana). De-a lungul discuției cu ea, a apărut și termenul de „haos” și ideea de „Unul” și „Celălalt”, concepte care constituie referințe clare în alcătuirea spectacolului. Mai mult, în cadrul prezentării de la Bacău, spectatorii au fost așezați atât în fața scenei, cât și în lateralele scenei, ceea ce a fost o opțiune clară de a stabili o legătură diferită cu publicul, de a-l implica activ. Legat de spectatori, la un moment dat aceștia au fost invitați să danseze, ceea ce a fost foarte interesant (este important de precizat că în timpul rezidenței de la Bacău, Joana și Bruno au ținut un workshop pentru elevii Liceului de artă, secția de Coregrafie, care au fost cei mai receptivi la invitația dansatorilor). De altfel, dansatorii au împărțit înainte de spectacol hârtii și pixuri și au rugat oamenii să noteze idei care apar când văd Heaven… sau să deseneze ce vor ei legat de spectacol. După cum mărturisește Joana în acest interviu, a fost foarte plăcut impresionată de feed-back și de faptul că publicul a notat idei care au reprezentat de fapt concepte pe care au lucrat ei practic, deci informațiile teoretice de la care au plecat au putut ajunge la public. Mai mult, se pare că artiștii și-au dorit o altfel de relaționare cu spectatorii lor, cu atât mai mult cu atât acest spectacol are o energie puternică și Joana (care menționează că preferă un mod de lucru foarte fizic, pentru că așa se simte energia performerului) a punctat ideea de a fi împreună în același spațiu, idee mult mai vizibilă pentru cei care se aflau pe scenă, deoarece în felul acesta se rup barierele.

Joana definește spectacolul ca fiind unul carnal – dualitatea puternică dintre dragoste și ură, explorarea limitelor și a necunoscutului. „Procesul a fost unul foarte fragil pentru noi” spune ea, referindu-se la improvizațiile pe care le-au făcut și la felul în care nu știau exact unde vor ajunge. Asistați de Hugo, regizor și coregraf alături de Joana, dansatorii au putut înțelege mai bine, datorită întrebărilor care cereau justificări ale lui Hugo.

În cadrul interviului, Joana a menționat de mai multe ori despre lucrul cu Hugo și cât de benefic este pentru spectacol (ei sunt deja la al patrulea proiect pe care îl construiesc împreună) datorită spiritul interogativ al artistului și datorită experienței sale din teatru, ce reușește să structureze total diferit mișcarea dansatorilor, în termeni de motivația celor doi de a introduce diferite mișcări și a finalității acestor mișcări. Așadar, interviul cu Joana a migrat înspre o filozofie a întrepătrunderii dintre teatru și dans, dintre limbajul verbal (speech) și cel corporal și felul în care se poate îngloba discursul în mișcare. Un exemplu al ideii al fi exercițiul făcut de Joana și Bruno la cererea lui Hugo, de a memora o poezie (Cântec negru de José Régio) pe care să o conțină pe tot parcursul spectacolului, astfel că întrupează un concept (embodiment). La întrebarea mea dacă urmează să introducă un discurs verbal în Heaven…, Joana mărturisește că este sigură că nu va face asta, din simplul motiv că ea nu consideră că „are tehnica potrivită pentru așa ceva”. Astfel că teatrul și dansul sunt foarte apropiate, greu de separat – ajungem din nou la limite și la depășirea acestora – iar faptul că se dizolvă și se conțin una pe alta este benefic atât pentru dansatori, cât și pentru actori.

foto joana 3

Una dintre întrebările adresate Joanei a fost despre ce înseamnă să lucrezi într-o rezidență (despre rezidențe puteți citi în articolul Ginei Șerbănescu) și cu ce este diferit față de lucrul în studioul în care exersează constant, în Porto. Artista mi-a răspuns că ea consideră benefice și foarte utile rezidențele, datorită faptului că reprezintă o perioadă scurtă, dar foarte intensă de lucru, pentru că se poate concentra exclusiv pe spectacol. Astfel că Bacăul a reprezentat o oază de liniște și de cufundare în muncă intensă, ceea ce a dus la avansarea spectacolului spre o formă apropiată de final. Mai mult, din punct de vedere geo-politic este o ocazie minunată de colaborare între țări, cum este acum cazul cu România – Portugalia, iar ea a fost plăcut impresionată de multiplele asemănări între limbile vorbite și că „s-a simțit ca acasă”, cu singura diferență că a putut lucra mai mult și mai intens, prin lipsa oricărui factor perturbator. Înainte de a ajunge la Bacău, artista a mai lucrat în Berlin (unde a făcut și masterul SODA, la Universitatea de Arte) și în Angers, Franța (la Centrul Național de Dans Contemporan).

În loc de final, mărturisesc că aștept cu nerăbdare spectacolul din Portugalia, cu atât mai mult cu cât am apreciat ce am văzut la Bacău – un spectacol bine închegat din punct de vedere teoretic, cu o foarte bună transpunere în mișcare, unde spațiul performativ a fost încărcat de energie și plăcerea de a dansa, atât a spectatorilor, cât și a artiștilor.

Foto: Mari Bucur