un text de Raul Bastean

După ce am vizionat, în urmă cu ceva timp, spectacolul de teatru-dans 7 /7 de la Teatrul Maghiar de Stat ”Csiky Gergely” din Timișoara, am spus că e momentul oportun să o abordez pe coregrafa Baczó Tünde pentru a purta o discuție despre acest proiect și despre activitatea ei din lumea teatrului. Aflată, la acest proiect teatral, în tripla ipostază de coregraf, regizor și actor, Baczó Tünde propune spectatorilor parcurgerea a șapte secvențe din viața omului, de la copilărie până la bătrânețe, plecând de la experiențe personale, cu o sinceritate nudă trecută prin propriul filtru artistic. Baczó Tünde este absolventă a UNATC, în anul 2010, unde a studiat la clasa prof. Liliana Iorgulescu și Sergiu Anghel, loc în care și-a început cariera atât ca și coregraf, cât și ca regizor. Pătrundem, așadar, într-o lume complexă în care armonia mișcărilor se îmbină cu actoria și emoția scenică și care, asamblate pe scenă, sunt formele de artă care o caracterizează.

Din ce gânduri s-a născut proiectul teatral 7 /7?

Proiectul 7 / 7 a avut trei etape. Prima, cea de la Gheorgheni, când ne-au căutat pe mine și pe Tibi (Cari Tibor n.red.) la Festivalul Dance Mouvement de acolo, pentru un spectacol de improvizație. El să cânte la pian, iar eu să dansez. Și am făcut o încercare pe care am și prezentat-o acolo, însă ceva lipsea și, din acest motiv, am zis că nu consider că e un spectacol finalizat. Astfel, am început să mai lucrăm la spectacol.

Am avut norocul să colaborez cu regizorul Silviu Purcărete la Budapesta, la Teatrul Național, la spectacolul Cum vă place de Shakespeare, am lucrat la monologul lui Jacques: „Lumea-ntreagă e-o scenă şi toţi oamenii-s actori” și mi-am dat seama că este exact spectacolul pe care îl făcusem înainte, numai că-i lipsea profunzimea acestui monolog. Atunci am regândit spectacolul și am început să lucrez având ca bază acest monolog și așa s-a născut și am reușit să fac acest spectacol la Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara.

Eu aș spune că 7 /7 e un spectacol ce are ca tematică centrală vârstele prin care trece omul.

Este despre vârste și este despre sinele omului. Cum trăiește un om fiecare vârstă, în parte. Ce înseamnă fiecare moment și cum este trăit de un om.

Coregrafa Baczó Tünde: „Cel mai greu lucru pe scenă este lucrul cu tine însuți”

Baczó Tünde în 7/7, Teatrul Maghiar de Stat ”Csiky Gergely” din Timișoara

Pentru tine, la început a predominat coregrafia, dar dacă avem în vedere spectacolul 7/7, descoperim că, mai nou, vorbim și de actorie. Cum a fost experiența ta multiplă ca regizor, actor și coregraf în acest proiect?

Cel mai greu lucru pe scenă este lucrul cu tine însuți. Să te duci singură într-o sală de repetiții în care nu te așteaptă nimeni, dar totuși încerci să ajungi la timp acolo – dacă am pus de la ora 10 repetiția, întotdeauna am încercat să ajung la ora 10, chiar și dacă nu m-a așteptat nimeni – e o altfel de experiență. Erau repetiții care mergeau foarte bine și plecam mulțumită, dar erau și repetiții în care tot încercam și nu ajungeam nicăieri. Mi-am dat seama că te pune pe tine însuți în fața unor întrebări ori momente în care te gândești dacă trebuie să faci chestia asta sau mai bine te duci acasă și renunți. Nu știi dacă e bine ceea ce faci, nefiind nimeni din afară care să îți spună că ai făcut un lucru bun sau ești pe drumul greșit. A fost interesant că totul s-a construit, iar Tibi a scris apoi muzica. Nu era coregrafia construită pe muzică, ci erau construite scenele din ideile pe care le-am decupat din monolog și m-am metamorfozat eu în fiecare vârstă și am încercat să îmi imaginez cum va fi mai departe. E foarte greu, pentru că nu știi și îți dai seama că habar nu ai ce va fi. E mai ușor să faci ceva ce ai trăit deja și e foarte greu să faci ceva ce e foarte departe de tine.

De ce ar trebui să vadă lumea acest spectacol?

Este un spectacol pentru toată lumea. Un spectacol la care te uiți și te recunoști. Retrăiești fiecare moment al vieții tale, pe care l-ai avut, sau despre care te întrebi cum va fi pentru tine în viitor.

Sunt multe proiecte la care lucrezi alături de soțul tău, compozitorul Cari Tibor. Cum se desfășoară colaborările între voi?

Cele mai reușite colaborări le am cu Tibor. Din facultate am început să lucrăm deja împreună la spectacolele mele de licență și disertație, unde el a fost compozitorul; la fel și la examenele pe care le mai aveam. Atunci ne-am dat seama că vom avea o viață lungă de muncă împreună. De atunci, la spectacolele pe care eu le-am regizat, el a făcut muzica și mai avem norocul să lucrăm la aceleași spectacole, acolo unde eu mă ocup de mișcarea scenică sau coregrafie, iar el scrie muzica. La 7 /7 a fost puțin mai dificil, pentru că l-am rugat să facă un gen de muzică nu foarte obișnuită, muzică electronică și, din cauza asta, și el a avut ambiția să creeze ceva emblematic pentru amândoi. Era o emoție care construia foarte frumos tot spectacolul. După ce a văzut coregrafiile, simțea deja ce muzică trebuie să însoțească fiecare moment. Astfel, mi-a dat muzica perfectă pentru fiecare scenă. Parcă ar fi coregrafia pusă pe muzica lui și nu invers. Are un simț foarte bun să facă muzică pe mișcare și pe emoția mea din timpul spectacolului. La repetiții, conta scena și emoția din acel moment.

Coregrafa Baczó Tünde: „Cel mai greu lucru pe scenă este lucrul cu tine însuți”

Baczó Tünde în 7/7, Teatrul Maghiar de Stat ”Csiky Gergely” din Timișoara

Pentru că ai pomenit adineaori de colaborarea ta cu regizorul Silviu Purcărete, aș vrea să te întreb cum a decurs această colaborare la noua co-producție a Teatrului German de Stat și Teatrului Maghiar de Stat din Timișoara, cu spectacolul Moliendo Café?

Cel mai interesant lucru la acest proiect a venit de la Silviu Purcărete însuși. El a propus ca spectacolul să fie construit din improvizații pe care le facem noi. Noi făceam improvizațiile, el le vedea și apoi selecta scenele pe care le vroia pe scenă. A fost o foarte frumoasă întâlnire a celor două trupe, trupa maghiară și trupa germană, împreună cu regizorul Silviu Purcărete. Cumva, s-a închegat totul, datorită acestor perioade de muncă în care am lucrat foarte mult noi cu noi și, apoi, cum a încercat să lege și să facă un spectacol întreg. A venit mereu cu temă de casă: ne dădea câteva titluri și fiecare alegea ce vrea să facă și cu cine dorește să facă acele momente. Era foarte interesant că, în aceeași zi, erau mai multe momente total diferite, dar cu același titlu. Din cauza asta noi nu știam drumul pe care regizorul vroia să meargă și a fost o schemă de spectacol foarte colorată, scenele extrem de diferite.

„Cred că nu trebuie să pui cu forța o mișcare unui om care nu poate fi 100% a lui.”

 

Cum decurg colaborările tale cu regizorii cu care colaborezi pentru a face mișcarea scenică? Îți pregătești coregrafiile din timp sau asta se întâmplă în momentul repetițiilor?

Depinde de regizor și depinde de spectacol, de ce este nevoie. Sunt anumite spectacole, de pildă, unde e pură mișcare scenică, așa cum s-a întâmplat la Teatrul Național din Budapesta cu Silviu Purcărete, la care se voia ca toată mișcarea scenică să fie egală, foarte controlată și pe același cod de mișcare. Spunea la toate scenele de ce anume are nevoie, iar eu lucram singură cu actorii. Spunea foarte clar care e atmosfera și cu cine să lucrez. Dacă regizorul se poate exprima și știe foarte clar ce vrea, atunci e mult mai ușor să încep mișcarea. E mai greu când nu se știe care e drumul pe care să pornești. Sunt foarte multe stiluri sau foarte multe culori care se pot da unei coregrafii și e foarte greu să pornești de undeva dacă nu ți se zice.

Am avut o altă experiență incitantă la Oradea, la My Fair Lady, unde a trebuit să lucrez singură, fără regizor, ne-am întâlnit o singură dată, când mi-a zis cum ar trebui să fie și am început să lucrez fără regizor. Am lucrat trei-patru coregrafii așa și apoi a venit regizorul. A fost foarte interesantă și experiența asta. Dacă se întâmplă să fie coregrafii foarte complicate, atunci le fac singură. Vin actorii și îi învăț pe ei mișcările și, dacă trebuie să schimb ceva, o fac atunci, dacă simt că pentru actor nu funcționează ceea ce am propus eu. În general, îmi place să lucrez cu omul pentru că fiecare are corpul diferit, emoții diferite și cred că nu trebuie să impui unui om o mișcare care nu poate fi 100% a lui. Mai bine lucrezi cu corpul existent, cu care poți face mult mai multe lucruri și mai interesante și actorul e mai mulțumit și poate să aibă confort ori să se regăsească pe el în mișcare. Asta mi se pare cel mai important. Caut ca actorul să fie el însuși, ori ca actor, ori ca personaj, în mișcările pe care le face.

Care ar fi două spectacole foarte diferite ca stil, la care ai lucrat cu actorii pe mișcare?

Este Leonce și Lena, pe care l-am montat eu la Oradea în 2011 și ar fi un spectacol de teatru fizic în care am folosit foarte mult text cântat de cor și este cel mai diferit gen de spectacol din ce am făcut până acum. Alt spectacol în cu totul altă stilistică e și Antonimul venețian, care e spectacol stradal, o experiență foarte plăcută. Am avut o experiență interesantă făcând coregrafia la filmul de mediu-metraj, Outrageosly disco (2010), în regia lui Nicolae Constantin Tănase.

Ce-ți oferă ție, în calitate de coregraf, diversitatea colaborărilor cu regizorii?

În general, îmi place să lucrez cu regizori buni, pentru că poți învăța multe de la ei. Pe mine, fiindcă lucrez ca regizoare la spectacole de teatru-dans, mă ajută lucrul cu un regizor de la care pot să învăț foarte multe. În general, stau la repetiții, nu doar fac coregrafiile și am plecat. Îmi place să stau de la lectură până la premieră.

Ca să vezi ce vrea și regizorul.

Exact. Să văd cum începe să construiască scenele, pentru că așa se schimbă uneori lucrurile și e bine să stai de la început până la final. Dacă ești atent, asculți și vezi ce se întâmplă în jurul tău, înveți foarte multe și de la regizor, actori, dar și de la perioada de repetiții. Asta îmi place, să am norocul să lucrez cu regizori diferiți aproape de fiecare dată. Dacă te înțelegi bine cu regizorul, atunci merge treaba foarte bine. Am experimentat și colaborarea cu regizorul cu care nu am putut să mă înțeleg și atunci a fost mai dificil. În general, am norocul să lucrez cu regizori cu care pot să colaborez foarte bine. Învăț multe și asta mă ajută ca regizor când montez un spectacol de teatru-dans.

„Eu mă consider în primul rând regizor-coregraf, în al doilea rând mă consider dansator și în al treilea rând mă consider actor.” 

 

Ai adus în discuție o altă latură a ta, regia. 

Eu mă consider în primul rând regizor-coregraf, în al doilea rând mă consider dansator și în al treilea rând mă consider actor. Cel mai mult îmi place să fac propriile mele spectacole și am avut norocul să fac câteva spectacole diferite unul de altul. Pe primele trei le-am făcut la facultate: Camerele, Before the end and after și Dar cu pianistul cine dansează?, iar cel din urmă se mai joacă și acum. Am lucrat la Miercurea Ciuc la Metamorfoza cu șase actori și am reușit să facem un spectacol împreună, timp de șase săptămâni, iar eu îi consideram pe actori parteneri de creație; nu voiam ca eu să dau tot, ci să construim împreună. Am și reușit să facem un spectacol foarte frumos împreună. Leonce și Lena la Oradea a fost ceva ce nu făcusem înainte. Era prima oară când am lucrat pe baza unui text și am avut o colaborare foarte bună cu toată echipa. Spectacolul stradal Antonimul venețian este o experiență alături de Alin Constantin State, cu care lucrez de nouă ani și deja corpurile noastre vorbesc aceeași limbă. Și este și spectacolul de care am discutat, 7 /7.

Coregrafa Baczó Tünde: „Cel mai greu lucru pe scenă este lucrul cu tine însuți”

Baczó Tünde în Dar cu pianistul cine dansează?

Ai spus că ai dansat și în spații neconvenționale. Ești de părere că ar trebui să avem mai multe spectacole de dans contemporan în afara sălilor de spectacol ?

Da, da, da! Noi jucăm pe stradă și nu vrem să facem reclamă la spectacol pentru a nu se ști de el. Vrem să jucăm pentru oamenii care trec pe stradă și se opresc pentru că sunt curioși. Foarte mulți oameni care s-au oprit, efectiv nu știau că există acest stil de artă. Nici nu știu cum să întrebe ce a fost asta, ci doar să spună că sunt interesați și vor să vadă asta pe scenă, să intre în teatru. Foarte mulți au venit la spectacole în teatru pentru că au văzut acest spectacol. Un spectacol nu are nevoie de scenă, are nevoie de public. Oriunde există public, se poate juca un spectacol.

Coregrafa Baczó Tünde: „Cel mai greu lucru pe scenă este lucrul cu tine însuți”

Baczó Tünde și Alin Constantin State în Anonimul venețian, regia Baczó Tünde 

Cu ce stil de dans rezonezi tu, ca dansator, cel mai bine?

Cu dansul contemporan. De acolo am pornit și cu asta am rămas. Mă interesează orice stil de dans. Dacă e să dansez altceva, o fac cu foarte mare plăcere. Nu vreau să mă limitez, ci vreau să mă deschid cât mai mult și pe acest drum.

Cum vezi tu că receptează publicul dansul contemporan?

Depinde de spectacolul de dans și de ceea ce numim noi spectacol de dans. Dacă este un public obișnuit cu genul acesta de spectacol, atunci poate fi receptiv la aproape orice stil de dans, mișcare sau performance. Când am montat la Miercurea Ciuc, știam că nu s-a mai făcut acolo spectacol de teatru-dans și de asta am făcut ca spectacolul să poată fi înțeles de un om care nu a mai văzut stilul ăsta. Dacă spectacolul are fir dramatic, atunci el va prinde la fel ca orice spectacol de teatru.

Ce proiecte ai în vedere pentru viitor?

Am găsit un text, se numește Cumetrele de Michel Tremblay și vreau, împreună cu Tibi, să fac un spectacol de teatru-dans în care textul va fi cântat și acompaniat de orchestră. Va fi un fel de operă-dans. Nu vom folosi tot textul, el va fi selectat și rescris direct pe muzică.

Cu ce spectacole rezonezi tu în calitate de spectator?

E foarte grea întrebarea. De ceva timp, foarte rar, mi s-a întâmplat să văd un spectacol și să uit că sunt spectator. Nu e neapărat vorba de un stil sau un anume gen de spectacol. E acel spectacol care creează o lume și care mă absoarbe și pe mine. Orice spectacol care e foarte bine construit și închegat. Poate fi teatru, teatru-dans sau orice stil de teatru. Dacă e bine construit și închegat și mă captează, atunci înseamnă că a fost un spectacol bun.