Zoltan Ardelean

Unul dintre sloganele cel mai des folosite când vrem să ne motivam copiii, partenerii, soţii, subalternii, pacienţii, clienţii este „Viaţa e o luptă”. Şi dă-i, şi luptă… Deseori, acest îndemn pică pe urechi înfundate, mai ales dacă vorbim cu un adolescent leneş, care tocmai s-a trezit după o noapte de club şi nu are chef să mai înveţe pentru olimpiada de săptămâna viitoare. Ȋn acele momente, sus-numitul adolescent este mai degrabă într-o dispoziţie pacifistă (chimic-indusă?). Dar e dimineaţă şi, spre deosebire de tânărul tău, care e complet relaxat, tu trebuie să-ţi aduni energiile, să te înviorezi, să te motivezi cu două cafele tari şi să ajungi la timp la lucru. Traficul e horror şi pacifismul nu îşi are locul. Claxoane, tăiat calea, înjurături. Trăim într-o junglă artificială şi, deşi nu suntem toţi mitocani de la natură, chiar şi celor mai diafane şi bine crescute doamne le mai scapă din gură vorbe care ar ruşina un birjar. Dar nu despre aceste reflexe normale şi universale vreau să vorbesc, ci despre faptul că în cazul unora pragul la care se simt agresaţi, de exemplu în trafic, este mai scăzut decât la alţii. Adică aceşti oameni se vor simţi atacaţi mai repede şi mai uşor decât restul lumii; ei sunt marii claxonatori, ţipuritori şi înjurători.

Aceştia sunt cei care vor da din coate nervoşi la coadă la supermarket, care se iau de părinţii altor copii pe terenul de joacă din faţa blocului, cei care din start îţi vor refuza sugestiile numai pentru că nu sunt ale lor şi îşi vor susţine până în pânzele albe propria părere, chiar dacă şi-au dat deja seama că e greşită. Nu sunt neapărat oameni răi, sunt extrovertiţi, pot să iubească la fel de mult şi de rapid cum urăsc şi să treacă de la dragoste la ură şi invers fără mari eforturi. Ei sunt CERTĂREŢII. Certăreţii sunt peste tot: în familie, la şcoală, la piaţă, la serviciu, pe plajă, la disco, la bal, la spital. Ȋn Europa, certăreţii sunt, probabil, mai frecvenţi în Sud decât în Nord, la Istanbul, Bucureşti şi Roma mai mulţi decât la Viena, Londra şi Stockholm (luând ca indicator rudimentar decibelii ascuţiţi din trafic). Certăreţii caută conflictul, îl provoacă, ei de fapt nu suferă certându-se, doar aşa simt că trăiesc. Pentru ei, cearta şi, mai ales, cearta „câştigată” este un trigger pentru secreţia de endorfine, dopamină, serotonină şi alţi hormoni ai fericirii; în cupluri potrivite pe acest criteriu, certurile pot fi urmate de sex viguros şi mutual satisfăcător.

Evident, dacă îi etichetezi cumva pe certăreţi ca atare, nu le convine. Nu, ei se autodefinesc mai degrabă ca LUPTĂTORI. Oameni care nu cedează, nu se lasă călcaţi în picioare, „Pe aici nu se trece”, “I am no pushover”, „Nu sunt fraierul tău”, „Avem nevoie de spaţiu vital, pentru că suntem mai buni decât voi”, „Suntem poporul ales de Dumnezeu”, „Codul nostru moral este cel mai strict de pe planetă, deci cel mai bun, hai să începem o ceartă mare de tot care să se transforme într-un mare război, în care pierderile vor fi imense şi de neexplicat prin simpla logică umană, dar dacă învingem vom fi victorioşi”. Oare să fie LUPTĂTORUL doar un CERTĂREŢ FOCUSAT? Să fi avut el o copilărie şi o adolescenţă în care tot timpul s-a simţit călcat în picioare, fie că era prea scund, fie că alţi colegi aveau iPhone 6 şi el doar iPhone 4s, fie că făcea parte din vreo minoritate asuprită ? S-a tot certat cu unul cu altul şi apoi a încins o mare CEARTĂ, o LUPTĂ. Nu ştiu, nu vreau să-i denigrez pe marii campioni ai libertăţii, identităţii şi demnităţii, dar am senzaţia că luptătorii sunt, în esenţă, nişte certăreţi care şi-au găsit realizarea. Este greu să dau exemple istorice autentice, pentru că, aşa cum spune un personaj din romanul A Sense of an Ending a lui Julian Barnes, „istoria este acel teritoriu nedefinit în care distorsiunile memoriei întâlnesc imperfecţiunile documentaţiei”.

Anumiţi politicieni se vând drept mari luptători anti-corupţie, dar discursul lor de zi cu zi ne aminteşte mai degrabă de disputele de pe lângă tarabele din Obor. Deşi sunt convins că membrii Al Qaeda, Islamic State, Boko Haram, IRA, ETA şi altele au fost şi sunt reali luptători (cu puşti, gloante, curaj şi bombe), zelul lor disperat izvorăşte din umilinţele şi nerealizările unor vieţi otrăvite de certurile mărunte caracteristice sărăciei de toate felurile din cadrul unor societăţi hidoase. Reversul medaliei: recent am aflat că un gang de bikeri din Olanda (ce poate fi mai violent-onanistic decat un gang de bikeri?) se va alătura luptei anti-IS în Siria. Faimoasa Legiune Straină franceză, luptători pentru interesele Franţei în afara graniţelor, sunt în mare parte recrutaţi dintre certăreţii şi bătăuşii marilor oraşe, personaje care altfel ar frecventa închisorile  la ei acasă. Desigur, aici e o diferenţă semantică între luptători şi mercenari, but you get the idea, n’est-ce pas?

Toţi vrem să câştigăm în viaţă, să ieşim deasupra în încercările la care suntem supuşi. Marii victorioşi au mult noroc şi/sau creier. Cei care se bazează doar pe noroc, cu timpul îşi pierd avantajul. Pierd averi pe la cazinouri, sunt arestaţi pentru drunk-driving, le iau nevestele banii la divorţ. Cei care se bazează pe creier îşi planifică acţiunile, prevăd mutările adversarilor. Pentru că sunt un fel de ŞAHIŞTI. Şahiştii trăiesc şi ei pentru confruntare, vor să căştige CEARTA, dar o fac în mod gândit, cu calm, cu metodă. Şahistul acceptă înfrangerea într-o partidă cu serenitate, ştiind că meciul nu e pierdut, că are şansa la revanşă. Şahistul nu consideră remiza, egalitatea drept un eşec, dar ştie şi că nu poate câştiga un meci doar din remize. Şahistul ştie că o partida poate dura luni şi ani de zile, ştie că uneori trebuie să mai sacrifice din piese (lucru pe care CERTĂREŢUL nu îl poate concepe), dacă această dureroasă decizie îi creşte şansele de victorie finală. Stalin era mai degrabă un şahist decât un certăreţ/luptător. A sacrificat zeci de milioane de sovietici în cel de-al doilea Război Mondial, a pierdut câteva partide, dar în cele din urma a câştigat meciul cu Hitler. Ghandi a fost un şahist, a făcut greva foamei până aproape de autoanihilare, dar englezii au plecat, în cele din urmă, obosiţi şi cu coada între picioare. Vladimir Putin pare un şahist, ştie că Vestul e divizat şi nehotărât, simte dorinţa organică a ruşilor de a redeveni o mare putere şi este pregătit să sacrifice pe termen scurt prosperitatea materială a Rusiei pentru o glorie şi un respect nemaiîntâlnit în ultimii 50 de ani. Putin este descris în presa occidentală drept „poker-faced”. Ȋntr-adevăr, este o combinaţie de şahist şi pokerist (să fie oare arsenalul nuclear al Rusiei o cacealma? Să-l văd pe ala care zice „sec”). Oricum, e un profesionist al JOCULUI, nu un disperat certăreţ sau luptător.

PACIFISTUL crede în mod stupid, împotriva oricărei dovezi palpabile, în posibilitatea unei situaţii în care ambele părţi au de câstigat (win-win situation).De ce să ne certăm, de ce să ne luptăm ? Mai bine să împărţim ce avem şi să mergem mai departe. Doar oameni suntem, ştim că certurile sunt o pierdere de timp şi energie, în războaie nu iese nimeni realmente câştigător, iar şahul este doar un surogat de realitate, un mod de-a petrece vremea în mod super excitant pentru pensionarii din parc. Pacifistul are, în esenţă, dreptatea lui. Doar că nimeni nu-l bagă în seamă. Nici chiar el, PACIFISTUL nu prea se bagă în seamă, decât în ipostaza în care este un pacifist militant şi atunci este, de fapt, doar un certăreţ/luptător pentru pace (!!??). Pacifistul este deseori confundat cu LAŞUL, existând aici o fărâmă de adevăr, dat fiind că pacifistul evită confruntarea sau, dacă nu o poate evita, cedează prea uşor. Unul din sloganele mişcării anti-războinice şi anti-nucleare hippiote din anii ’60 era “Better Red Than Dead” (adică „Mai bine comunist decât mort” (remember sloganul din Piaţa Universităţii, era invers, dar acolo nu era o adunare de pacifişti). Mai rău, pacifistul nu este pacifist tot timpul. Poate în privat este un tartor, iar în public un înger. Sau poate pacifismul său este susţinut doar cât timp se află sub influenţa unor substanţe pacificatoare (pacifiers). Folosi-ţi-vă imaginaţia. A fost Isus un pacifist? Habar n-am cum a fost Isus, tot ce ştim sunt relatări despre el. Este papa Francisc un pacifist? Well, he’d better be, altfel ar fi ca alţi lideri mondiali (cu alte cuvinte, e pacifist de profesie, dar cine ştie cum a obţinut de fapt job-ul?). Ceauşescu lupta intens pentru pace, seară de seară la Telejurnal – erau momentele sale cele mai comice. De zeci şi zeci de ani avem pace în România şi parcă un pic ne-am obişnuit şi plictisit. Ceea ce se întâmplă acum în Ucraina, sau ce s-a întâmplat în Iugoslavia nu demult ni se pare de neconceput (deşi a fost incredibil de aproape de noi). Dar să nu exagerăm: românul nu este în niciun caz un pacifist. Ne certăm tot timpul din te miri ce, televizorul şi tabloidele de scandal prosperă, dar deocamdată cele mai grave consecinţe sunt doar cele de la ştirile de la ora cinci. Poate chiar ăsta e norocul nostru naţional: mămăliga nu explodează, dar scoate bulbuci arzători, care fac „puff…”

Important este faptul că toate aceste ipostaze umane – certăreţ, luptător, şahist şi pacifist – sunt imprimate în codul nostru genetic şi le putem rula relativ uşor, aşa cum schimbăm hainele în funcţie de vreme. Femeile sunt emblematice pentru specia umană şi în această privinţă. Vorba lui Sting, „She can be all four seasons in one day”. Certăreaţă dimineaţa la ora 8, luptătoare pe la 11, şahistă la lunch, pacifistă seara, după o cină la restaurant şi câteva pahare de vin.

 Foto: Todd Quackenbush/unsplash.com