Muzeul de Artă Cluj-Napoca (MACN), instituție publică de cultură, care funcționează sub autoritatea Consiliului Județean Cluj, organizează, în perioada 16 februarie – 19 martie 2017, expoziția intitulată „Daniel Spoerri. Partea din spate a Păsării Paradisului. Mănâncă arta!”, reunită sub genericul tematic „Cabinet de colecționar”. 

Vernisajul expoziției va avea loc joi, 16 februarie 2017, ora 18:00, la sediul Muzeului de Artă Cluj-Napoca (Palatul Bánffy, P-ța Unirii nr. 30), în sălile de expoziții temporare situate la etaj, în prezența domnului Vasile Radu, curatorul expoziției, și a doamnelor Silvia Suciu, asistent-curator, și Alexandra Sârbu, comisar de expoziție.

Pe întreaga perioadă a deschiderii expoziției, vor fi organizate ghidaje în limba română, în regim gratuit, cu începere de la ora 12:00, în zilele de sâmbătă și duminică, potrivit următorului calendar: 18 februarie a.c., 19 februarie a.c., 4 martie a.c., 5 martie a.c., 11 martie a.c., 12 martie a.c., 18 martie a.c., 19 martie a.c. Durata ghidajului: 30-40 de minute.

INCOGNITO…

Cabinet de colecționar este o idee expozițională care sugerează că unul din atributele Muzeului poate fi investigarea artei cu discreție ascunsă sub cheia colecționarilor. E un fel de prospectare a vecinătăților susceptibile să ascundă comori. Muzeele însele s-au născut în urma efortului asiduu al marilor colecționari care au grupat în locuri „dedicate” ceea ce era susceptibil de a fi însușit ca valoare. Aceste valori alcătuiesc un „patrimoniu virtual”, ne-muzeificat și, printr-o viziune auctorială proprie, exprimă o entitatea discretă, ca parte a unui ansamblu colectiv.

Cum ar suna muzica dacă ai degusta-o mereu singur? Ce-ai putea face cu un tablou, contemplându-l invariabil singur, amenințat de cecitate gestual-interpretativă? Ce-ar fi să mergi la Muzeu să-l vezi pe „Spoerri” însoțit „incognito”, de colecționar?! Ai putea dialoga cu el virtual, dacă… ai afla cu cine stai de vorbă! Află! Din când în când, itinerarii secrete aduc în proximitatea marilor colecții publice părți ale unor colecții private care pun alături trăirile, viziunile subiective ale iubitorilor de artă cu ansamblurile omogenizate pe criterii muzeale ale societății.

O dialectică sui generis „general-particular” și invers, ca leagăn al valorii. A potrivi într-un context public părți „sustrase” dintr-o colecție privată poate oferi șansa unei noi expresii a artei muzeale, poate deschide noi căi de interpretare sau lectura inedită a lumii operelor de artă. Un „extract de consum” cultural insolit! Astfel bogăția semnificativă a unei case, rafinamentul intelectual al proprietarului, calmul domestic al unor interioare private mută periodic cheia retorică în altă ambianță și poate dezvălui surprinzătoarele aventuri intelectuale ale unor colecționari, poate adaugă lumini noi și îmbogăți în semnificații creația și seducătoarele ei căi de interpretare.

„Cabinet de colecționar”, datorită interesului înțelept al Muzeului de Artă, dă șansa unui dialog nou public-privat și oferă posibilitatea unei duble afirmări cu reverberații culturale atât a instituției muzeale, cât și a surprinzătoarei afabilități meritocrate a proprietății private din care s-a născut aceasta.

Vasile Radu, curatorul expoziției

Daniel Spoerri s-a născut la Galaţi la 27 martie 1930 (fiul lui Isaac Feinstein – misionar al Bisericii Luterane norvegiene şi al Lydiei Feinstein-Spoerri). În 1942, mama cu cei 5 fraţi pleacă la Zürich; copii adoptă numele mamei. Din 1949 Spoerri începe să facă studii de dans, la Zürich, apoi la Paris, unde primeşte o bursă (1954-1957, prim-balerin la Teatrul din Berna). În 1959, la Paris, Daniel Spoerri se împrieteneşte cu Marcel Duchamp, Man Ray şi Robert Filliou şi se alătură grupării Noul Realism. Tot aici va pune bazele Editurii MAT (care va multiplica şi va comercializa operele prietenilor săi artişti) şi expune primele „tablouri-capcană” la „Festival d’art d’avantgarde”, Palais des Expositions de la Porte de Versailles. În 1962, publică „Topographie anecdotée du hasard” [An Anecdoted Topography of Chance]. Se impune în istoria artei prin introducerea şi dezvoltarea ideii de ”Eat Art”. Întors de la insula grecească Symi, Daniel Spoerri se stabileşte la Düsseldorf, unde, la 18 iunie 1968, deschide ”Eat Art Galerie” în  Restaurant Spoerri; aici îşi expune propriile opere şi pe cele ale prietenilor săi. Din 1977 în 1982 este profesor la Şcoala de Artă şi Design din Köln, unde ţine prelegeri asupra istoriei artei, din perspectivă proprie. Din 1983 este profesor şi, mai târziu, preşedinte al Academiei de Artă din München (împreună cu studenţii, realizează numeroase proiecte artistice, denumindu-le „banchete”), funcţie la care renunţă în 1989 pentru a se dedica în întregime artei. Între altele, realizează scenografia mai multor piese de teatru şi regizează o serie de filme. Din 1990 trăieşte în Franţa şi Italia, la Seggiamo, unde în 1997 pune bazele fundaţiei „Hic terminus haeret – Il Giardino di Daniel Spoerri”. În 2009, cumpără un domeniu în satul Hadersdorf am Kamp, lângă Krems, unde Daniel Spoerri deschide un „Restaurant Spoerri” şi o întreprindere de stocare a artei „Kunst-Staulager”, cu scopul de a expune operele  lui şi pe ale altor artişti cu care s-a intersectat de-a lungul existenţei sale. În peste 50 de ani de carieră artistică, realizează expoziţii personale şi participă la numeroase expoziţii colective în Franţa, Elveţia, Germania, SUA, Italia, Danemarca, Japonia, Finlanda, Spania, Austria. Această expoziţie este prima care prezintă arta lui Daniel Spoerri în România.

DANIEL SPOERRI

„Partea din spate a Păsării Paradisului. Mănâncă arta!”

Manierismul „socratic” cu care se împodobește arta lui Spoerri are deja o vechime semicentenară! „Les Menus pieges” (Meniurile capcană) preparate cu ocazia expoziției sale „723 Ustensiles de Cuisine”, deschisă la 2 mai 1963 la Galeria ”J” din Paris, inaugurează o strategie a creației care mută execuția operei din atelierul artistului în bucătăria și salonul restaurantului a cărei „afacere” o deține. Acesta transformă într-un fel de „banchet” platonician „politica artei” și modul „artistic” de-a face toți banii! Pune ochiul să se întovărășească cu nasul și limba, privirea și mirosul cu gustul și provoacă uluirea „cetățenilor” cetății Artei de până la el, înlocuind „portretele fructiforme” ale lui Archimboldo cu o asceză inestetică de resturi neorânduite ale meselor protocolare, stârnind vacarmul simțurilor „călugărești” cu vuiet de mânăstire uzurpată. Estetica abstractului de la Mondrian la Sonia Delauney suferă o lovitură mortală tocmai când se pregătea să anunțe victoria asupra clasicismului extatic care a construit în istoria artei un gen artistic combinând exercițiu de stil cu lecția filozofică prin celebrele „bodegone” ale lui Velasquez. Continentul naturii statice „de sufragerie” preluând, de la tablourile flamande și olandeze, reproducerile insipide ale viului/mort, devin o simplă pană de împodobit o pălărie, un breloc exuberant-zornăitor, panașul și cocarda iluzorie a lăcomiei indigeste, înlocuind hrana artistică perenă a culturii gastronomice cu „opusul” ei, un terci „legumicol” obținut prin afilierea la absurdul dadaismului și prin criogenia unui realism „nețărmurit” alături de Pierre Restany și de ceilalți „noi realiști” francezi. La Juan Sanchez Catalan, legumele și fructele atârnate de sfori îl arată pe acesta preocupat de metafizica obiectului și nu de metamorfoza acestuia în hrană. Spoerri înlocuiește interioarele de taverne pline-ochi de mulțimi pestrițe pentru care mâncarea și băutura jucau rolul cel mai important cu personajele selecte care glosează filozofic acompaniate de critici-paji și ospătari, dirijați de „chef de la cuisine” Daniel, atent la „consecințele estetice” în cea mai pură ortodoxie a noului realism, invitându-i să judece din apropierea plitelor fascinația febrilă a înfruptării gurmande a elitelor. După care exprimă socratic: Cine nu poate spune ce știe, nu știe de fapt ce știe! Acesta este „obiectul” artei!

Arta lui Spoerri învederează în cel mai bun sens o formă de cazuistică socratică. Cel puțin în partea cea mai amplă a creației sale, cea privind „tablourile-capcană”. O suită nesfârșită de „evenimente memorabile” conservate „in situ” evocă tot atâtea „fapte de consum”, întăresc alibiul participării desfătate prin stringenta concretețe a urmelor de alimente consumate și a obiectelor casnice de pe mesele abandonate după consumarea ritualică (artistică). Socratic este modul de-a convoca partenerii la banchet, urmărind nu atât discursul acestora, trăirile convivilor, faptele vorbite ale acestora, emergența sincopată a discuțiilor, cât și înlăturarea brutală, cu o suveranitate  apocrifă, a contribuției lor intelectuale. Rămâne doar urma „banchetului” în topografia locului, artistul, asumându-și rolul lui Platon, consemnează „dialogurile”, trage concluziile, combinând mintea sa cu  epigastrul *. Această formă de filozofie „colocvială” comportă impresia generală că nu toate alimentele au fost create pentru a fi îngurgitate cu folos și că nu toate licorile și libațiile însoțitoare ale comesenilor produc idei memorabile. Artistul va consemna concomitent o „poezie a dialogurilor” părăsind „matricea” platoniciană, iar „dialogurile” contemporane ale artistului (așa cum le prezintă  naturile sale statice) încetează de-a fi „fapte de gândire”, devenind mai degrabă „fapte de viață” și nu dintre cele mai ascetice. Lumea a încetat de mult să mai producă masa rituală, ca un fenomen care ține de partea superioară a trupului, fiind, implicit, o formă de cultură socială împănată cu alegorii savante care explică în parte senzorial „desfrâul” consumerist, dar nu încetează de-a  mai fi încă un… fenomen de cultură. Spoerri încearcă să reintroducă în artă sensul mesei și arta dezgolită de sens, lăsând vederii harababura instaurată nu de minte, ci de firea lacomă a trupului.

Secole la rând artiștii s-au străduit să construiască o „fenomenologie” a mesei, transformând un eveniment natural, necesar corpului uman, într-un subiect de protocol indisolubil legat de practica socială, imaginând masa ca o instituție majoră a civilizației  opulenței și belșugului, transformând-o într-o practică politică generatoare de sensuri și subordonări sociologice.  Spoerri a abreviat timpul scrierii și lecturii operei, astfel încât 90% din timpul destinat creației artei se reduce la un instantaneu al ei: topografierea acestui tip de hazard, conservarea urmelor, reproducerea lor într-o înlănțuire finală. Venind după o scurtă ucenicie la „curțile” lui Jean Tinguely, „sculptorul” Spoerri a scurtat drumul facerii operei și a exclus abilitatea tehnică a pictorului, preluând prin ricoșeu, ingeniozitatea conceptuală  „carteziană” a lui Duchamp, preferând „manopera” dadaistă cu care era deja familiarizat. Pentru a înțelege mai bine acest sens, să ne imaginăm un artist care face țăndări obiectele de veselă pentru a recompune prin alăturare și lipire frânturile colorate într-o natură statică cu obiecte și fructe. Spoerri a exclus din capul locului distrugerea fizică a acelor obiecte, le-a preluat ”ready made”, dar a făcut țăndări meșteșugul picturii, dându-i alt sens, altă destinație, altă motivație. Da! Cea a noului realism care s-a dovedit un curent mai rezistent, supraviețuind în arta timpurilor altfel decât vechiul realism multisecular.