Zoltan Ardelean

Termenul “anarhism” derivă din greaca veche: anarkhos, cuvânt compus din “an”, însemnând “fără” + “arkhos”, însemnând “conducător”. Anarhismul este o formă foarte veche de “organizare” politică, datând din Grecia antică, când au existat câteva perioade în care pur şi simplu nu exista guvern şi legi oficiale clar definite, când nu existau şefi şi subalterni. Anarhia este opusul “ierarhiei”, termen care derivă tot din greaca veche, referindu-se iniţial la rolul conducător al marelui preot (hiera = ritual sacru + archein = a conduce). Anarhismul a avut o gramadă de expresii pe parcursul istoriei, de la greci la chinezi, la arabi, la italieni, francezi, ruşi, americani. Au fost şi câţiva români anarhişti. Unul din sloganele care definesc cel mai bine anarhismul este “Ni Dieu, ni maître” adică “Nici Dumnezei, nici vreun alt stapân”, deviză aparută la sfârşitul secolului XIX, care, prin claritatea mesajului publicitar, a devenit în mare măsură eticheta mişcării anarhiste europene. “Ni Dieu, ni maître” este şi unul din motto-urile revistei „Charlie Hebdo”. Într-adevăr, cei de la Charlie Hebdo nu aveau nici Dieu, fiind violent anti-religioşi (la modul satiric) şi violent anti-stat, cu accente de stânga. Acele benzi desenate nu sunt, după părerea mea, deloc hazlii, ci doar satiric-destructive într-o manieră grotescă. Mie, sincer, desenele lui Mardale din „Caţavencii” mi se par mult mai hazlii şi eficiente.

Majoritatea anarhiştilor de azi nu sunt violenţi decât verbal şi scriptic. Anarhismul a intrat oarecum în “mainstream-ul” gândirii liberale vestice. Există profesori universitari anarhişti peste tot în lumea liberă, la Sorbona, Harvard, Berkeley, Berlin. Ei scriu cărţi, critică starea de lucruri actuală, capitalismul, clasa politică, deseori pe bună dreptate. Anarhismul are, totuşi, o istorie zbuciumată şi eterogenă. La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, anarhiștii au trecut serios la fapte, fiind autorii unei serii de atentate politice şi violenţe indiscriminate: asasinarea ţarului Alexandru II, a preşedintelui Franţei Sadi Carnot, alte asasinate de oameni politici, politiști, judecători, o serie de atentate nereușite împotriva kaiser-ului Wilhelm şi a lui John D. Rockefeller, bombe aruncate în mulţime în teatre, pieţe publice. Alţi anarhiști, cum a fost Emile Armand, se concentrau pe chestii mai benigne, libertariene, cum ar fi amorul liber, idee care a “prins” apoi big-time în cadrul curentelor beat și hippie şi a stat în mare măsură la originea conceptelor actuale despre sex (alegerea liberă, acceptarea homosexualităţii, feminismul). După primul război mondial, anarhiştii s-au potolit un pic, mai ales pentru că mesajul lor revoluţionar a fost preluat în mod energic de bolşevici, care doreau şi ei, ca şi anarhiştii, dizolvarea ordinii de tip “Dieu et maître”, dar spre dezamăgirea, uneori letală, a anarhiştilor, cu apariţia unei ierarhii mult mai sufocante, de tip “Dictatura proletariatului”. Anarhia violentă şi-a reluat actele după anii ’60, în lumea non-bolşevică, cristalizându-se într-o serie de grupări moderne, “Action Directe” în Franța, “Angry Brigade” în Anglia, “Organizația 17 Noiembrie” în Grecia, “Zapatiștii” în Mexic şi multe altele, care au făcut şi fac victime în era actuală. Chiar şi Revoluţia Culturală din China, din anii ‘60-‘70, a avut accente anarhice, deşi se baza pe ideologia comunistă din cărticica roşie a lui Mao.

Grupările anarhiste moderne se deosebesc de alte grupări violente, cum ar fi Brigăzile Roşii din Italia sau gruparea Baader-Meinhof din Germania, prin faptul că la acestea din urmă exista o ideologie clară, de extremă stângă. Aceştia erau “terorişti”, la fel ca IRA în Regatul Unit, ETA în Spania, la care, însă, ideologia era naţionalistă. Ulterior, la o scară mult mai largă şi mai “eficientă”, s-a impus terorismul de sorginte islamică, cu ideologie religioasă. Teroriştii, spre deosebire de anarhişti, au o orientare clară şi rigidă, sunt extrem de violenţi şi fanatici, nu le pasă de vieţile altora, dar nici de ale lor, nu se concentrează doar asupra unor anumite ţinte sau personaje, omorând fără scrupule “spectatori inocenţi” (poate că aici intervine un pic şi paza mult mai strictă asupra unor personalități sau structuri ţintă; poate teroriştii islamici s-ar mulţumi să-l asasineze pe Obama sau Hollande, fără victime colaterale, dar, mai nou, barosanii sunt mult mai bine păziţi decât în secolul XIX). Teroriştii au o ierarhie strictă, formează reţele sub-statale, dar cu organizare cvasi-statală, cu şefi de stat, vice-şefi, finanţişti, bază economică şi demografică, fiind, astfel, mult mai eficienti şi mai letali decât anarhiştii, care, prin comparaţie, par mai degrabă nişte amatori înfierbântaţi.

În ciuda diferenţelor dintre anarhişti şi terorişti, dacă ne uităm prin istorie, e clar că  teroriştii au preluat multe idei de la anarhişti, poate în unele cazuri chiar au evoluat din aceştia, în sensul că uneori poţi începe ca anarhist (nemulţumit fără focus) şi termina ca terorist (supărat şi focusat).

Asasinarea celor de la Charlie Hebdo a fost actul unor terorişti, dar parcă nu a urmat pattern-ul terorismului, aşa cum îl percepem de obicei. Violenţa a fost îndreptată, cel puţin iniţial, strict împotriva staff-ului revistei, nu a avut ca scop crearea de panică şi destabilizare prin distrugeri masive cu zeci-sute-mii de morţi “inocente”, cum au fost atentatele din New York, Madrid, Londra, Orientul Mijlociu, Nigeria. A fost oarecum o misiune de pedepsire, în stil mafiot. În plus, nu cred ca trebuia sa fii un mare clarvăzător pentru a prevedea că acest lucru se va întâmpla mai curând sau mai târziu, având în vedere provocările constante ale celor de la „Charlie Hebdo”. Desigur, libertatea de exprimare este o premisă a statului modern, dar realitatea crudă este că mulţi oameni resping modernismul (e voie şi asta într-un stat democratic) şi pur şi simplu nu doresc şi nu acceptă sa fie insultaţi. Faptul ca desenul acela un pic dezgustător din „Charlie”, în care Sfânta Treime este angajată în sex anal de grup, nu a îndemnat pe niciun catolic sa ia arma în mână (sau măcar să-l provoace la duel pe Luz, autorul caricaturii, în tradiţionalul stil onorabil de gentilomi francezi) este pe de-o parte un semn de civilizaţie şi înţelegere a libertăţii de expresie, dar pe de altă parte poate fi văzut ca simptomatic pentru declinul religiei creştine în statele Europei de Vest. Procentul de credincioşi creştini din Franţa, Anglia, Olanda, Suedia, este în continuă scădere, pe când cel al musulmanilor credincioşi din aceleaşi ţări  este în creştere exponenţială şi, pe undeva, era normal că aceştia vor sări ca arşi la vederea caricaturilor de tip „Charlie Hebdo”. Într-un fel, caricaturiştii au fost la fel de disperaţi şi fanatici ca şi ucigaşii lor. Bănuiau ce li va întampla. În ciuda marşurilor de suport pentru „Charlie Hebdo” şi a tuturor cuvintelor frumoase care s-au spus, în ciuda faptului că însuşi Iohannis a defilat împreună cu alţi preşedinţi pe bulevardele Parisului, în ciuda şocului şi paranoiei securistice care a cuprins Franţa şi Europa, o chestie mi se pare clară: NIMENI NU S-A MIRAT CU ADEVǍRAT DE CEEA CE S-A ÎNTÂMPLAT.